​Catherine Parr, femeia care l-a “îmblânzit” pe teribilul rege Henric al VIII-lea. A fost căsătorită de patru ori și, după ce a devenit regină-văduvă, și-a păstrat o parte din privilegii

Catherine Parr s-a născut în august 1512  și a fost cel mai mare copil al lordului Thomas Parr și al lui Maud Green, fiica lui Sir Thomas Green. Sir Thomas Parr era descendent al regelui Eduard al III-lea, iar fetița a avut un frate mai mic, William, care mai târziu a devenit primul marchiz de Northampton, și o soră, Anne, contesă de Pembroke.

Sir Thomas a fost un partener apropiat al regelui Henric al VIII-lea, dar a murit când Catherine era mică, iar mama s-a ocupat de educația viitoarei regine a Angliei, copila vorbind fluent franceza, latina și italiana. În 1529, când avea șaptesprezece ani, s-a căsătorit cu Sir Edward Burgh, care era cu douăzeci de ani mai mare decât ea și avea probleme de sănătate, dar a rămas văduvă după patru ani, în primăvara anului 1533.

 

 

La un an după moartea primului ei soț, Catherine Parr s-a căsătorit cu John Neville, al 3-lea baron Latimer, văr de-al doilea al tatălui ei, care avea de două ori vârsta tinerei și doi copii dintr-un mariaj anterior. Bărbatul era un susținător fervent al Bisericii Catolice și s-a opus anulării căsătoriei regelui cu prima sa soție, Caterina de Aragon, și căsătoriei ulterioare a acestuia cu Anne Boleyn. În octombrie 1536, în timpul Revoltei Lincolnshire, protestatarii au venit în fața casei familiei Latimer, iar Catherine a fost martora violențelor la care bătrânul său soț a fost supus. Între octombrie 1536 și aprilie 1537, femeia a trăit singură îngrijindu-și copiii vitregi, luptându-se să supraviețuiască. În ianuarie 1537, în timpul revoltei cunoscute sub numele de Pelerinajul Harului, femeia a fost ținută ostatică la Castelul Snape din Yorkshire, rebelii i-au jefuit casa și i-au transmis lordului Latimer, care se afla la Londra, că, dacă nu se va întoarce imediat, îi vor ucide familia. Regele și Thomas Cromwell au aflat de incidente, dar nu era cert dacă bărbatul era fidel al regimului și din această cauză fusese pedepsit sau conspirator.

În următorii șapte ani, familia și-a petrecut o mare parte din timp în sudul Angliei. În 1542 cei doi au venit la Londra, Latimer devenind membru al Parlamentului, iar Catherine i-a vizitat la curtea regală pe fratele ei, William Parr, primul marchiz de Northampton, și pe sora ei, Anne Parr, contesă de Pembroke. Aici a făcut cunoștință cu cel care va deveni al patrulea soț al ei, Sir Thomas Seymour.

 

 

Până în iarna anului 1542, starea de sănătate a lordului Latimer se înrăutățise, iar femeia l-a îngrijit cu devotament până la moartea sa, un an mai târziu, în 1543. În testamentul bărbatului, Catherine fusese numită tutore al fiicei lui, Margareta, primise conacul Stowe și alte proprietăți, devenind o văduvă bogată.

Folosindu-se de prietenia mamei sale cu prima soție a regelui Henric al VIII-lea, Caterina de Aragon, Catherine a reluat relațiile cu fiica fostei regine, Lady Mary, s-a stabilit în reședința acesteia și astfel i-a atras atenția regelui. Deși începuse o relație romantică cu Sir Thomas Seymour, fratele regretatei regine Jane Seymour, a considerat că este de datoria ei să accepte propunerea lui Henric de a-i deveni soție.

Tânăra văduvă s-a căsătorit cu Henric al VIII-lea pe 12 iulie 1543 la Hampton Court Palace și a fost prima regină a Angliei care era și regină a Irlandei după ce Henric își luase titlul de rege al Irlandei.

Când a devenit suverană, Catherine și-a instalat fosta fiică vitregă, Margaret Neville, ca doamnă de onoare, a fost parțial responsabilă pentru reconcilierea lui Henric cu fiicele sale din primele două căsătorii, a obținut un control eficient asupra curții regale și a reușit să conducă așa a considerat de cuviință, ocupându-se de provizii și finanțe.

 

Opiniile religioase ale reginei au fost privite cu suspiciune de oficialii anti-protestanți de la curtea regală, ai căror reprezentanți erau Stephen Gardiner (episcopul de Winchester) și Lordul Wriothesley (Lordul Cancelar), iar cei doi au încercat să-l întoarcă pe rege împotriva ei. S-a întocmit chiar un mandat de arestare, dar femeia a aflat și a reușit să discute cu regele, explicându-i că derapajele sale religioase se datorează doar îngrijorării pentru starea de sănătate a suveranului. A doua zi, o gardă înarmată care nu știa că soții ajunseseră la o înțelegere, a încercat să o aresteze.

Cu puțin timp înainte de a muri, Henric a prevăzut o indemnizație de 7.000 de lire sterline pe an pentru pentru Catherine și a ordonat ca, după moartea sa, regina văduvă să primească respectul unei regine în funcție. Abila regină s-a retras de la curte după încoronarea fiului ei vitreg, Eduard al VI-lea, pe 31 ianuarie 1547, în casa ei de la Old Manor din Chelsea.

 

După moartea lui Henric, Thomas Seymour, vechiul ei iubit, care era în același timp unchi al noului rege, s-a întors în Anglia, iar Catherine i-a acceptat cererea de căsătorie. Deoarece trecuseră doar patru luni de la moartea regelui Henric, Seymour știa că consiliul regenței nu va fi de acord ca regina văduvă să se căsătorească atât de curând, așa că cei doi s-au căsătorit în secret, iar Regele Eduard al VI-lea și consiliul său nu au fost informați despre uniune timp de câteva luni.

În acest timp, Catherine a început să aibă altercații cu cumnatul ei, Edward Seymour, primul Duce de Somerset, pentru că a apărut o rivalitate între ea și soția acestuia, fosta ei doamnă de onoare, Anne Seymour. Scandalul a pornit de la bijuteriile Catherinei Parr, pentru că ducesa susținea că, în calitate de regină văduvă, nu mai avea dreptul să poarte bijuteriile care aparțin soției regelui, și acestea ar trebui să-i revină ei, ca soție a Lordului Protector. În cele din urmă, ducesa a câștigat, iar relația ei cu Catherine s-a deteriorat definitiv.

În martie 1548, ajunsă la vârsta de 35 de ani, fosta regină a rămas însărcinată, ceea ce a fost o surpriză, pentru că nu rămăsese deloc gravidă în timpul primelor sale trei mariaje.

În iunie 1548, Catherine, însoțită de Lady Jane Grey, s-a mutat la Castelul Sudeley din Gloucestershire, unde avea să-și petreacă ultimele luni de sarcină și ultima vară din viața ei.

Aici a născut singurul ei copil, o fiică, pe Mary Seymour, la sfârșitul lui august 1548. După doar cinci zile, pe 5 septembrie 1548, fosta regină a Angliei a murit la Castelul Sudeley, probabil din cauza febrei puerperale, o boală frecventă în epocă, provocată de lipsa condițiilor de igienă în timpul nașterii.

 

Înmormântarea Catherinei Parr a avut loc pe 7 septembrie 1548 și a fost prima înmormântare protestantă care a avut loc în limba engleză, fosta suverană fiind depusă în Capela Sf. Maria de pe domeniul Castelului Sudeley.

Lordul Seymour a fost decapitat pentru trădare pe 20 martie 1549, iar fiica lor, Mary Seymour, a fost luată de Ducesa de Suffolk, o prietenă apropiată a Catherinei. Bijuteriile pe care le mai avea au fost păstrate într-o vistierie cu cinci sertare la Sudeley, fiind trimise la Turnul Londrei pe 20 aprilie 1549, iar hainele și scrisorile fostei regine au ajuns tot acolo în luna mai. După un an și jumătate, pe 17 martie 1550, printr-un act al Parlamentului, orfana Catherinei, Mary, a primit o parte din averea care îi fusese confiscată după moartea mamei. Ultima menționare a existenței acestei fiice a fost înregistrată la aniversarea sa de doi ani, deși au circulat legende conform cărora fata a ajuns la maturitate, s-a căsătorit și a avut copii, dar majoritatea istoricilor cred că ea a murit în copilărie.

În timpul războiului civil, Castelul Sudeley a fost folosit ca bază de apărare a regelui Carol I, ceea ce a dus la asediul și jefuirea sa în ianuarie 1643, moment în care mormântul Catherinei Parr a fost probabil distrus. Castelul și-a schimbat proprietarul de mai multe ori în timpul războiului, suferind un al doilea asediu, înainte de a fi abandonat în 1649, iar mormântul regal a fost considerat definitiv pierdut.

 

Joseph Lucas, un membru al nobilimii locale care locuia în zonă, a căutat însă mormântul, descoperindu-l printre ruinele capelei în 1782: “În vara anului 1782, pământul în care Qu. K. Par zăcea a fost îndepărtat, iar la adâncimea de aproximativ doi metri sicriul ei de plumb a fost găsit destul de întreg… Domnul J. Lucas a avut curiozitatea să desfacă partea superioară a sicriului, așteptându-se să descopere doar oasele defunctei, dar, spre marea sa surprindere, a găsit întregul corp înfășurat în lenjerie de pânză. Curiozitatea sa nejustificată l-a făcut să facă o gaură prin pânza care acoperea unul dintre brațele cadavrului, a cărui carne era albă și umedă”, consemnează un ziar din epocă.

Sicriul a fost redeschis în 1783, 1784, 1786 și în 1792, apoi ultima dată în 1817, când reverendul local a decis să-l mute în cripta de sub capelă.

 

În timpul acestor diferite deschideri ale sicriului, au fost colectate fragmente din rochia Catherinei și podoabe de păr, dintre care una a fost dăruită Elisabetei Hamilton, dar cele mai multe sunt acum expuse la Castelul Sudeley.

Sicriul a fost mutat ultima dată în 1861 în locația sa finală aflată într-o capelă complet restaurată, sub un mormânt neo-gotic proiectat de Sir George Gilbert Scott.

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *