Ion C. Brătianu s-a născut pe 2 iunie 1821 la Pitești și a fost unul dintre cei cinci copii ai stolnicului Constantin Dincă Brătianu și al Anei. Viitorul premier al României a urmat școala primară la Pitești, iar în 1838 a intrat în armată. Fiu de boier înstărit, a fost trimis în 1841 pentru studii la Paris, unde a urmat Școala Politehnică și unde l-a cunoscut pe C. A. Rosetti, și el student, cei doi tineri devenind prieteni aapropiați.
La Collége de France, a audiat cursurile lui Jules Michelet şi ale lui Edgar Quinet, fiind sedus de ideea conştiinţei naţionale şi de valorile democrației, în 1845 a participat la activitățile „Societăţii studenţilor români” şi s-a înscris în două loji masonice franceze.
În februarie 1848, când a izbucnit Revoluţia franceză, tânărul Brătianu s-a implicat în mişcările studenţeşti care voiau răsturnarea regimului Monarhiei din Iulie. Întors în Muntenia, a participat împreună cu prietenul său, C.A. Rosetti, la mișcarea revoluționară din Țara Românească din 1848, devenind apoi prefect al poliției în guvernul provizoriu. După înfrângerea revoluției, Brătianu a fost nevoit să plece în exil și s-a stabilit pentru un timp la Paris unde, datorită relațiilor politice, a încercat să influențeze opinia publică franceză în favoarea unirii Principatelor dunărene.
Tânărul a fost arestat în 1853 pentru implicarea în ”complotul de la Hipodrom”, o conspirație republicană împotriva lui Napoleon al III-lea, dar a fost eliberat după scurt timp. În această perioadă s-a logodit cu Mathilde Kestner, dar atunci când a aflat că părinţii ei nu ar accepta plecarea definitivă în România, a renunţat la intenţiile de căsătorie. Mathilde s-a căsătorit mai târziu cu viitorul general Jean-Baptiste-Adolphe Charras, dar nu l-a uitat niciodată pe logodnicul român, deși a refuzat să îi mai pronunțe vreodată numele.
În iulie 1857 Ion C. Brătianu a primit permisiunea să revină în ţară și a fost ales membru al Divanului ad-hoc şi al Adunării Elective de la Bucureşti, fiind unul dintre cei care a votat dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la conducerea Principatelor Unite.
La scurt timp a fost numit ministru al Finanţelor în Guvernul Nicolae Golescu, dar atunci când Cuza a dat semne că vrea să instaureze un regim personal, a devenit, împreună cu Rosetti, un adversar al acestuia. Politicianul a făcut parte din Monstruoasa Coaliție care i-a impus domnitorului abdicarea în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866.
Ion C. Brătianu a fost artizanul aducerii unui prinț străin pe tronul principatelor, căutând cea mai bună soluție pentru țară. După refuzul lui Filip de Flandra, s-a orientat spre prinţul Carol de Hohenzollern, propunere agreată de Napoleon al III-lea. Politicianul liberal a plecat la Düsseldorf pentru a obţine acceptul tânărului prinș și al tatălui acestuia și l-a însoțit pe Carol în drumul său spre Bucureşti, dar relația cu tânărul domn nu a fost lipsită de controverse. Brătianu a fost chiar arestat pentru complicitate la organizarea revoluției antidinastice de la Ploiești din 1870. După acest episod, a devenit însă cel mai apropiat colaborator al lui Carol I, a fost numit ministru în 1876, după câștigarea alegerilor, și apoi președinte al Consiliului de miniștri, ministru în timpul Războiului ruso-turc și reprezintant al României la Congresul de la Berlin.
Marele politician liberal a avut cea mai lungă guvernare din istoria modernă, întreruptă doar în perioada 10 aprilie – 8 iunie 1881, când a predat conducerea Consiliului de miniştri fratelui său, Dimitrie C. Brătianu, pentru a prezida ceremonia de încoronare a lui Carol I din 10 mai 1881.
Ion C. s-a căsătorit pe 6 iulie 1858 cu Caliopi-Pia Pleșoianu, o tânără orfană cu 20 de ani mai mică decât el, pe care a întâlnit-o datorită surorii lui, Maica Maximilia, care era călugăriță la Schitul Ostrov. Sabina Cantacuzino, fiica politicianului, povestește în volumul “Din viața familiei Ion C. Brătianu” tipărit de Editura Humanitas:
“Când s-a întors în ţară, în 1856, tata s- a decis să-şi stabilească căminul la ţară, la Florica, şi să se însoare. Deşi avea relaţiuni cu cele mai multe familii din Bucureşti, nu se putea hotărî să intre în nici una din ele, căci avea o concepţiune cu totul specială de chipul cum voia să-şi întocmească viaţa.
În 1858, ducându- se odată la Maica Maximila, sora lui călugăriţă, a găsit-o foarte tristă de moartea unui bun prieten al ei, Luca Pleşoianu. Îi arătă şi testamentul acestuia, care impresionă pe tata prin donaţiunile ce face ţăranilor după moşiile lui. La întrebările fratelui său, îi mai povesti că a lăsat o fiică de 16 ani, crescută de mamă-sa mare, cucoana Sultănica Capelleanu, căci Luca Pleşoianu era văduv de mulţi ani. Dorinţa tatei de a se însura, redeşteptată prin toate aceste lămuriri, se întări văzând peste puţine zile pe orfana în chestiune în salonul Capellenilor, la o masă unde juca loto cu mătuşile şi unchii ei. 
Fata era frumoasă, avea mai ales ochi admirabili, şi, deşi răsfăţată de mamă-sa mare, căreia îi reamintea pe fiica ei pierdută în floarea tinereţei, era crescută în principiile unei familii foarte unite de o femeie cu o purtare exemplară şi o energie puţin comună. Iancu Capelleanu, unchiul fetei, era un mare admirator al tatei şi l-a introdus în familie. Tata dorea să ia o orfană ca să nu aibă piedici în viaţa lui politică. Aceeaşi idee care îl făcuse să rupă cu d-ra Kestner l-a atras aci. Avea multă încredere în calităţile moştenite de la părinţi şi ne spunea adesea: „Uită-te de aproape ce sânge are în vine.”
Onorabilitatea Capellenilor, simţămintele nobile oglindite în testamentul lui Luca Pleşoianu erau premisele indispensabile; restul veni prin farmecul fetei şi răspunsul ei hotărât la condiţiunile ce i-a pus tata de a duce o viaţă de jertfă când interesele ţării o vor cere, de a trăi la ţară, de a renunţa la lume, de a se aştepta să-şi vadă bărbatul în închisoare, în exil, de a-şi sacrifica la nevoie starea, în fine, de a deveni soţia unui om al cărui ţel în viaţă era ţara”.
Cuplul a avut opt copii: prima fetiță, Florica, a murit la vârsta de 3 ani. În 1863 a venit pe lume Sabina, care s-a căsătorit cu doctorul Constantin Cantacuzino, Ion, de cinci ori prim-ministru al României, Constantin (Dinu), ultimul președinte al Partidului Național Liberal, Vintilă, Maria, Tatiana și Pia.
Ion C. Brătianu a încetat din viață pe 16 mai (4 mai pe stil vechi) 1891, la vârsta de 70 de ani, la Vila Florica, locul pe care îl iubea atât de mult. Sabina Cantacuzino rememora acele clipe:
“Vineri 3/15 mai începe agonia, sudori reci, respiraţie oribilă. Toată familia este împrejurul patului, prietenii, în odaie pe rând. Afară, furtună cu fulgere şi trăsnete, cutremur de pământ. Zi oribilă şi impresionantă. Spre seară totul se potoleşte, dar la ora 11 mâinile se răcesc, la 3 şi 5 minute (noaptea) tot era sfârşit. Dimineaţa fu transportat în salonul decorat cu crengi de castan înflorite, fără nici un semn de doliu. Părea că se odihneşte şi, după atâtea suferinţe, figura senină părea că doarme.
Telegraful funcţionase din Piteşti, lumea începu să vină, toţi amicii, care, din discreţie, se ţinuseră departe, sosiră la Florica. Medicii, care fugiseră în grabă, reveniră să subscrie actul mortuar. Ionel însă îl dedese lui Assaky, care, fără nici o speranţă, dar cu atâta devotament şi dragoste, îl îngrijise.
Duminică sosi regele, pe care îl primi mama înconjurată de toţi copiii ei. Se aplecă de sărută mâna tatei şi zise plângând: „Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam“. Şezu apoi lângă mama o oră şi la plecare ceru o şuviţă de păr. Peste câteva zile, colonelul Candiano îmi aduse la Bucureşti din partea regelui, pentru mine şi una din cele două surori, două medalioane de aur. Pe o parte era gravată o cruce, pe cealaltă „5 mai 1891“, data vizitei lui la Florica. Mai trimisese mamei direct unul, cel mai mare.
În aceeaşi zi veni şi dr. Babeş pentru îmbălsămare. Costache asistă, căci exprimase dorinţa de a lua creierul fără consimţământul familiei. Ne spuse că volumul creierului era foarte mare. Apoi se porniră prietenii, cunoscuţii şi chiar admiratorii neştiuţi, căci, odată cu încetarea din viaţă, toţi îşi deteră seamă de mărimea pierderii ce suferea ţara. Telegrame, scrisori curgeau neîncetat; printre cele mai frumoase a lui Kogălniceanu, şi dânsul deja atins de degetul morţii care trebuia să-l răpuie, după o lună numai, la Paris, dintr-o operaţie. Coroanele erau aşa de multe, încât nu se mai puteau aşeza în casă. Ionel tapisă cu ele toată faţada terasei.
Înmormântarea se făcu marţi 7/19 mai. În faţa casei, într- un kiosk din grădină, decorat cu panglici tricolore, fu aşezat sicriul învelit în drapelul ţării. Mama căzuse la pat, zdrobită de osteneala lungilor luni de veghe, de griji şi de durere. Noi asistam toţi, în faţa noastră principii Ferdinand şi Wilhelm de Hohenzollern, trimişii regelui. Toată curtea, tot dealul era înţesat de oameni. Piteştii în întregime, ţărănimea din depărtare chiar, multă lume din Bucureşti asistau. Când porni cortegiul la deal, spre mormântul Floricăi, unde tata dorise să- şi găsească veşnica odihnă în loc de verdeaţă şi de linişte, merserăm câteşipatru fiicele până la drumul spre Canapea, acolo însă nu mai puturăm urma şi apucarăm spre casă, la mama, despărţindu-ne de tata înainte de mormânt. Cât am deplâns în urmă această slăbiciune!
După vâltoarea acestei ceremonii, petrecurăm câteva zile în cea mai desăvârşită linişte, cu mama. Toate gândurile noastre erau sus pe deal, toate amintirile spre viaţa petrecută cu acel părinte admirat şi iubit până la adoraţie. Nu revedeam decât fapte bune, idei înalte, simţiminte nobile, caracter stoic şi totuşi dulce şi iubitor; pe cât plângeam pierderea lui, pe atât ne mândream de a-l fi avut de tată şi de îndrumător; era singura mângâiere cu putinţă după prea marea fericire a vieţii noastre până aci”.
Sursa:
Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1821 – 1891, ediție îngrijită de dr. Elisabeta Simion, Editura Humanitas, 2013
Pingback: La moartea doamnei Sabina Cantacuzino - Dosare Secrete / August 23, 2023
/