— Nichita Stănescu, trebuie să-ţi mărturisesc că am trac. M-am tot gândit la o întrebare care să-ţi placă, să te provoace, să te oblige la nişte replici „tip Nichita Stănescu“ — marcă de prestigiu și scânteiere, atât de bine cunoscută prietenilor… Am citit (mai e oare nevoie să-ţi spun ?) tot ce ai scris, am citit, cred, toate articolele care s-au scris despre tine, am extras din ele o mie de „idei preţioase“, dar acum, când stăm faţă-n faţă, eu înarmat cu hîâârtii şi creioane, tu privindu-mă amuzat şi condescendent, renunţ la tot şi-ţi pun întrebarea la care (nu ştiu de ce) mă obligă zâmbetul tău: Nichita Stănescu, spune-mi, te rog, cât dintr-o carte de poezie este vocaţie şi cât orgoliu?
— Bacovia a fost vocaţie pură.
— Dar Barbu?
— La Barbu, orgoliul şi vocaţia au coexistat în mod fericit.
— Dar la cine crezi că n-au coexistat?
— În cazul lui Mateiu Caragiale, orgoliul a atras după sine o mare perfecţie a vocaţiei, dar pe care totodată a şi sterilizat-o. Aşa îmi explic faptul că Mateiu Caragiale este autorul unei singure capodopere, „Craii”, şi că, deşi ea are o mică întindere, lasă sentimentul unei mari vitalităţi. O vitalitate care te-ar fi făcut să bănuieşti o foarte bogată continuare literară.
— Să ştii, însă, iubite prietene, că atunci când te-am întrebat ce te-am întrebat, nu m-am gîndit nici la Barbu, nici la Mateiu.
— Când îmi scriu cărţile, dragă Ilie Purcaru, am sentimentul că ele sunt stârnite din pură vocaţie. Când le recitesc, însă, mărturisesc că fac un act de orgoliu. Ca să-l menajez pe acesta din urmă, nu-mi prea recitesc cărţile.
— Cărţile de poezie au şi ele o istorie?
— Cum adică?
— Dă-mi voie s-o iau mai pe ocolite… Poezia trăieşte singură, atunci când trăieşte, asta o ştim cu toţii, iar ambiţia sociologistă de a-i găsi o „istorie“ (cum facem cu romanele, cu nuvelele, care sunt „evenimentale“, adică istorie, şi în care epica literară are ea însăşi o „epică“, supusă legilor genului) poate risca să-i ucidă fiinţa fragilă, făcută din mireasmă şi abur… E adevărat; iar o astfel de observaţie (pe care mi-am permis s-o devansez, s-o ghicesc sub acel ritos al tău „cum adică?“) m-ar paraliza, fără ndoială, dacă ai face-o cu voce tare. Şi totuşi… Şi totuşi, dincolo de toate observaţiile şi obiecţiile posibile, lasă-mă să fiu curios (oameni suntem!), lasă-mă, deci, să repet întrebarea, introducând-o aşa, direct, ca pe o fişă de telefon, după îndătinata practică a interviurilor: cărţile de poezie au şi ele o istorie? Cum se nasc ele, cum se fabrică ele, care e aventura scrierii lor?
— Eu nu cred că poetul adevărat scrie alandala, pradă dispoziţiilor de moment. Evident, în tinereţea acestei arte, în mod firesc, îţi încerci versul pe diferite tonalităţi şi expresii ale sentimentului, în diferite game tehnice. Dar cred că saltul de la poezii la poezie se face în momentul când ai revelaţia unei idei unitare, a unei cifre impare. Dacă ideea nu suportă nici un fel de translaţie colaterală, adică dacă nu se rezolvă fie într-o acţiune existenţială, fie într-o dogmă lapidară, intimă, ci rămâne ca un fel de piatră la creier, adică se transformă în obsesie, cred că atunci — şi numai atunci — poetul îşi poate pune în mod real problema unei cărţi. Aventura scrierii unei cărţi de poezie este ciudată şi inefabilă ca însăşi poezia.
(…)
— Ce e acela un adevăr estetic?
— Un adevăr estetic este un sentiment real, exprimat prin realitatea (ireală) a cuvintelor. Afirmăm despre cuvinte că sunt reale, pentru că ele transmit în mod real un sentiment real. Şi afirmăm, în acelaşi timp, despre cuvinte că sunt ireale, pentru că vorbirea în sine, cuvântul, nu are nimic de-a face cu sentimentele. O gravă eroare se face atuncea când se identifică sentimentul cu cuvântul, tensiunea cu expresia ei.
— Ai simţit această eroare — ca să zic aşa — pe proprie piele?
— Da, am simțit-o pe propria mea piele. În adolescenţă —şi, ca să spun aşa, toată adolescenţa — am confundat şi eu poezia cu propriile ei forme. De bună seamă, eroarea a provenit dintr-o proastă educaţie estetică. Credeam că a izbuti să găseşti o rimă sau a izbuti o glossă ori un gazel, după canon, este identic cu creaţia de poezie. De fapt, asta nu este câtuşi de puţin identic cu creaţia de poezie, ci o simplă producţie de versuri.
— Ajungem astfel (nu mai avem ce face!) la întrebarea-fişă de telefon, ce este versul?
— După opinia mea, versul nu este o unitate poetică, ci una de tehnică poetică. Şi aş mărturisi mai mult decât atât — că însăşi metafora nu este altceva decât o unitate de tehnică a poeziei. Asta, cum îţi spuneam, am înţeles-o mai târziu, — după erorile adolescenţei.
— Să auzim! S-auzim, te rog, despre erorile adolescenţei! Măcar despre una!…
— Cu cât o formă era mai dificilă și cu cât canonul era mai drastic, cu atât dădeau, pentru mine, aparența, în cazul realizării lor, a unei valori de natură poetică. Bunăoară, aflasem pe atunci că alexandrinii practicau un soi foarte dificil de poem într-un vers, palindromul, pe care-l cântau acompaniindu-se de un acord la ghitară. Sau, să zicem, la liră…
Vers care, literă de literă citit de la cap la coadă şi literă de literă citit de la coadă la cap, avea acelaşi înţeles. Aflându-mă în acea perioadă de stupidă adolescenţă, m-am gândit (când în buna limbă franceză abia dacă sunt cinci-şase palindroame!) să împodobesc şi eu limba română măcar cu unul singur. Ignorând ideea de inspiraţie poetică, m-am gândit să încifrez în palindrom o strofă din Eminescu :
„La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume“.
Iată şi cum suna palindromul:
„Dus aici beţiv opal
Lapoviţe bici asud
Dur, o vietate (cal) —
La cetate — ivor ud“…
…În care versul prim citit literă cu literă invers dă versul secund, care la rândul lui, citit literă de literă, dă versul prim. Şi aşa şi versul terţ cu versul următor. De bună seamă o prostie — tehnică poetică pură, fără poezie.
— Îmi place, iubite prietene, că ai devenit didactic…
— Didactic?
— Vorbeşti ca din fotoliul prezidenţial al unui curs de poezie — ştii, cursul acela pe care-l visezi, despre care ai scris în „România literară”… A propos, ce-i cu cursul acesta? Ai vorbit serios?
— Tu ce crezi?
— După tonul articolului, da, pare o chestie serioasă. Mai ales când spui (şi parcă te şi văd în fotoliul acela, urmărit de ochii celor din sală, care-ţi solicită ferm sentinţe): „Adeseori am visat şi visez încă să pot ţine un astfel de curs, alături de alţi colegi, în faţa unui auditoriu larg, sincer interesat să înţeleagă nu poezia — pentru că ea este o dimensiune a tuturor — ci cum este ea reprezentată în secolul nostru şi în ţara noastră. Sentimentele evoluează mai încet decât exprimarea lor nuanţată. Trebuie arătat ce e nou şi ce este etern în poezia acestui secol. Trebuie refăcut prestigiul poeziei adevărate, adeseori legat de o mult prea dezinvoltă şi nepricepută abordare chiar în nu puţine dintre revistele şi ziarele noastre”.
— N-am renunţat încă la proiectul acestui curs, pe care îl gândesc ca fiind profund antitehnicist şi antiformialist. Cred că poezia românească s-a maturizat suficient în istoria sa, astfel încât să putem aplica propriile ei criterii interioare. Cred că putem să vorbim deschis despre faptul că poezia nu poate să fie definită. (…)
— Căci poezia este…
— Ea însăşi.
— S-ar părea că postulăm, iar postulatul pune punct discuţiei… Dar — dacă vorbeşti serios — spune-mi, totuşi, unde ţi-ar place să ţii un astfel de curs? La universitatea populară (cum ai scris în „România literară), la Filologie?…
— L-aş ţine în faţa studenţilor facultăţii de fizică şi matematică.
— O ironie?
— În mod paradoxal, poezia este atât de îndepărtată de matematică, încât poate crea în spaţiul de comunicare cu gândirea matematică. Domeniile prea apropiate au prea multe interferenţe; se pot stârni confuzii. Cursul pe care-l propun, având un caracter experimental, aerul de laborator i-ar prii. (…)”
*** Ilie Purcaru, Argeş, 1 februarie 1972
Nichita Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933 la Ploiești și a încetat din viață pe 13 decembrie 1983 la București.
Pingback: În cerul cărților: Nicolae Manolescu - Dosare Secrete / March 24, 2024
/