99 de ani de la nașterea lui Marin Preda. Amintirile celor care au fost martorii vieții și dispariției Scriitorului

Marin Preda s-a născut pe 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, județul Teleorman, fiind fiul plugarului Tudor Călărașu și al Joiței Preda, și, pentru că cei doi nu erau căsătoriți, primește numele mamei sale. Joița Preda putea primi astfel în continuare pensie ca văduvă de război din partea soțului ei decedat, cu care avea două fete, Măria, căreia i se spunea Alboaica, și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți din prima căsătorie: Ilie, Gheorghe și Ion, iar noua familie va mai avea trei copii, Ilinca, Marin și Alexandru (Sae).

Copilul Marin Preda termină școala primară în sat, apoi urmează trei clase în satul vecin, terminând clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obținerea certificatului de absolvire l-a susținut la Școala de centru din Ciolănești, aflată la zece kilometri distanță de Siliștea-Gumești.

În 1937, se prezintă la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei, iar tatăl său intenționează să-l dea la o școală de meserii. Librarul Constantin Păun din Miroși, de unde copilul împrumuta cărți, îl convinge pe Tudor Călărașu să-l ducă la Școala Normală din Abrud, unde ia examenul cu nota 10 și primește bursă.

În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește repartiție pentru o școală similară din București. La sfârșitul anului școlar 1940-1941, susține examenul de capacitate, însă, din cauza problemelor materiale, se hotărăște să renunțe la școală.

Datorită intervenției poetului Geo Dumitrescu, tânărul Marin Preda este angajat în 1941 corector la ziarul „Timpul”, iar în aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu’ în pagina literară „Popasuri”, coordonată de Miron Radu Paraschivescu. Tot aici publică în continuare schițele și povestirile Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.

În septembrie demisionează din postul de corector la „Timpul” și pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică, apoi secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.

Între 1943-1945 este luat în armată, iar în 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Între 1949 și 1955 scrie primul volum al romanului Moromeții și în aceeași perioadă devine redactor la revista „Viața românească”. În 1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții.

În 1955 se căsătorește cu poeta Aurora Cornu (dispărută și ea de curând, pe 14 martie 2021, din cauza infecției cu coronavirus) de care va divorța în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care a emigrat în Franța la începutul anilor 70 și apoi cu cea de-a treia soție, Elena, cu care va avea doi fii, Nicolae și Alexandru.

Marin Preda este ales în 1968 vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa. Romanul Marele singuratic primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971, iar în 1977 publică Viața ca o pradă, romanul său autobiografic.

În 1980, la editura pe care o conducea, a apărut ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni.

Dispariția neașteptată a lui Marin Preda, la mai puțin de 58 de ani, a provocat un sentiment de consternare și neliniște la București. Ultimele lui cărți – Delirul, Viața ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni îi aduseseră o popularitate rar egalată de alți scriitori români. Marin Preda a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 16 mai 1980, în patul său din camera numărul 6 de la Mogoşoaia de către scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu.

În interviurile date după moartea lui Preda, acesta povesteşte că urmau să plece la o întâlnire cu cititorii la Focșani și stabiliseră să se întâlnească la casa de creație a scriitorilor de la Mogoșoaia: “În  dimineaţa plecării, telefoanele de la Foc;ani mă zăpăciseră. Întâlnirea lui Preda cu cititorii urma să se desfăşoare în sala teatrului. Era aşteptat de toată lumea. Se pregătea un fel de sărbătoare a autorului. Pe la ora 11.30 l-am luat pe Cornel Popescu (redactorul șef al Editurii Cartea Românească) şi-am plecat la Mogoşoaia. Era o zi friguroasă. Am urcat în goană scările din marmură şi am bătut la uşa camerei cu numarul 6. Niciun răspuns. Am mai ciocănit o dată. Linişte. Am apăsat clanţa şi uşa maronie s-a deschis. În încăpere becul era aprins. Marin Preda părea că doarme într-o poziţie nefirească. L-am zgâlțâit cu blândețe șoptindu-i:

– Scoală, monșer, ne așteaptă lumea la Focșani!

Un fior mi-a străbătut mâna, apoi corpul, apoi mintea și inima. Monșer era mort!

M-am speriat cumplit și i-am șoptit lui Cornel Popescu:

– Cornele, a murit Preda!

– Ești nebuuun? Ești nebuuun?, a urlat Cornel Popescu și a rupt-o la fugă afară.

Am ieșit și m-am dus la mașină. Am luat geanta medicală și am urcat în fugă treptele, chemând portarul și pe Cornel Popescu care, într-un colt, plângea în hohote, ca un copil. Spun că a fost un moment de dezechilibru pentru că Marin Preda murise şi nici eu, cu trusa mea plină de injecţii, si nici nimeni de pe lumea asta nu-i mai putea fi de ajutor”, mai spunea medicul în interviul dat la scurt timp după moartea lui Preda.

Cauza morţii, așa cum a fost trecută în certificatul de deces, a fost asfixie mecanică prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale.

În procesul-verbal întocmit în data de 16 mai 1980 de Procuratura municipiului București se specifică: „În jurul orei 12.15, în camera cu numarul 6 din Pavilionul C, pe patul de lângă fereastră, cu capul sprijinit de tăblia patului, este găsit scriitorul Marin Preda decedat, cu rigiditate cadaverică instalată. Cadavrul este îmbrăcat cu pijama, papuci şi un pardesiu înspicat negru cu alb. Pe mucoasa buzei superioare, lângă comisura stângă, prezintă o mică zonă echimotică cu o contuzie superficială în centrul ei, corespunzând caninului superior stâng. În dreptul corpului decedatului, pe covor, se observă o pereche de ochelari cu bratele deschise”.

Vestea morții lui Preda a ajuns repede la București. Dramaturgul Radu F. Alexandru povestește că se afla în redacția revistei Timpul, în biroul lui Radu Popescu, când Ileana Popovici a intrat în cameră și le-a dat vestea desfigurată de emoție. Radu F. Alexandru l-a sunat pe scriitorul Bujor Nedelcovici și au plecat împreună spre Mogoșoaia. Au găsit curtea palatului pustie, au intrat în hol: “Mi-era groază să urc, sus se auzea cineva plângând și larmă de voci. Cornel Popescu și doctorul Tănăsescu mi-au relatat cele petrecute cu două ore mai devreme. Amândoi erau stupefiați. În cameră organele judiciare își începuseră cercetările. El nu mai era acolo”.

Și Radu F. Alexandru continuă: “Rugat de doamna Preda, dimineață am însoțit-o împreună cu cumnatul ei la Uniune (Uniunea Scriitorilor). În hol, cu aceeași expresie pe figură ca în zorii zilei de 5 martie 1977, i-am întâlnit pe Chiriță, pe Dinescu, pe Iorgulescu. Ne-am salutat tăcuți, fără să putem schimba un cuvânt. George Macovescu încerca să-și păstreze tonul calm, cumpătat, care-l definește dintotdeauna. Dar ochii îi avea roșii și cearcăne grele se desenau pe figura marcată de durere. Uniunea se angaja să rezolve toate problemele administrative. Erau făcute toate demersurile. De la un ceas la altul urma să se primească răspuns privind fomula în care aveau să se desfășoare funeraliile.

– Am cerut fie Ateneul, fie Marea Adunare Națională. În cazul cel mai rău, îl vom depune în holul Uniunii.

La discuție era prezent și Traian Iancu (director administrativ al Uniunii Scriitorilor). (…)

După-masă, la 4, cu titlul de mare favoare s-a acceptat un priveghi în capela Institutului Medico-Legal. Am ajuns primul. Portarul nu știa nimic, cheia era la cineva care plecase, el, portarul, n-avea nicio putere. Au venit între timp și Laurențiu Fulga, și Traian Iancu, Romulus Vulpescu, Mircea Micu, Ștefan Iureș, Matei Gavrilă, Gheorghe Pituț, familia (fără copii), preotul, s-a găsit cheia, am intrat toți în capelă. Era acolo. Pe o targă sanitară, acoperit cu o cârpă roșie. Nu suficient de lungă să acopere mânerele metalice și picioarele suportului.

A doua zi dimineața, duminică, oamenii au aflat și au început pelerinajul. La ora la care am fost acolo, i-am întâlnit pe Eugen Simion, Bujor Nedelcovici, Norman Manea, Ileana Mălăncioiu, Radu Tudoran.

Luni după-mas[ se ține o slujbă la Biserica Boteanu, marți va fi depus la Muzeul Literaturii Române, de acolo, într-o mașină închisă, dus la Bellu, unde va avea loc înhumarea”.

Povestea o continuă Dan Claudiu Tănăsescu: “În ziua când a fost înmormântat, miercuri, 21 mai 1980, către orele 13, de sus au căzut picături dese de ploaie. Cerul plângea. Plângeam și noi, plângea și pământul aruncat peste capacul ce închidea sub el un om care nu fusese ca toți oamenii. Țăranii spun că, de câte ori plouă în timpul unei îngropăciuni, pe dispărut îl plânge Dumnezeu!”

Am păstrat pentru finalul acestor amintiri cuvintele poetei Ileana Mălăncioiu:

“Cu Marin Preda am avut sentimentul că moare Scriitorul.

Și într-un fel nu m-am înșelat.

El a fost și continuă să fie înlocuit, dar locul lui a rămas și va rămâne multă vreme gol. (…) E o grabă de a se acoperi cu ceva locul gol, dar Marin Preda nu se lasă înlocuit cu una, cu două. El dărâmă totul cu un zâmbet venit de dincolo, fiindcă totul e șubred. El ridică pălăria lui ușor caraghioasă și ne spune: Borselino Tolegato, eu am plecat.

Și a plecat, nu putem să-i spunem să mai rămână, dar vedem încă pălăria lui și îl auzim încă râzând și spunând: Borselino Tolegato.

În vreme ce în urma lui se simte un gol imens în care totul pare definitiv pierdut.

În acest gol se vorbește adesea ca și cum lumea și-a pierdut controlul.

Măcar dacă și l-ar fi pierdut de durere.

Dacă ar fi simțit că odată cu Marin Preda a murit Scriitorul și dacă ar începe să creadă într-o minune prin care ar putea fi înviat”.

*Fotografii și mărturii apărute în volumul “Timpul n-a mai avut răbdare” editat de Cartea Românească în 1981

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *