Grigore Vasiliu Birlic s-a născut pe 24 ianuarie 1905 la Fălticeni, în familia unui mic negustor, iar în copilărie și-a dorit să devină clovn la circ. Intervenția tatălui său l-a oprit însă să-și îndeplinească visul și s-a înscris la Liceul „Nicu Gane”, pe care l-a absolvit în 1924, și, pentru că familia sa considera că actoria este o meserie neserioasă, s-a îndreptat spre Facultatea de Drept din Cernăuți. Fascinat de lumea scenei, studentul a făcut figurație la Teatrul Național din Cernăuți pentru a-și câștiga existența, a fost remarcat de directorul instituției și a fost distribuit în comedia “Musca spaniolă”, adaptată pentru scenă de dramaturgul Tudor Mușatescu și de regizorul Sică Alexandrescu.
Tânărul a cucerit simpatia publicului și a fost angajat ca actor la teatrul din Cernăuți, unde a jucat apoi rolul lui Agamiță Dandanache în piesa “O scrisoare pierdută” a lui Ion Luca Caragiale. Conștient că are nevoie și de o pregătire teoretică, actorul a dat admitere la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți, dar a fost respins de șapte ori, din cauza unui defect de vorbire. În final, a luat examenul și a devenit student la clasa profesorilor Petre Sturdza și Gina Sandri, apoi s-a transferat la Conservatorul din București, la insistențele regizorului Aurel Maican.
În următorii ani, Grigore Vasiliu a jucat alături de diverse companii particulare, a fost distribuit în piese regizate de Sică Alexandrescu și Ion Iancovescu și a devenit vedeta Teatrului Vesel, ale cărui spectacole erau găzduite de o sală mică dintr-un pasaj de pe Bulevardul Elisabeta din București.
În această perioadă a primit porecla Birlic, care era, de fapt, titlul unei piese scrise de dramaturgii vienezi Franz Arnold și Ernst Bach, ei înșiși actori, în care primise rolul principal.
În 1934, Grigore Vasiliu Birlic a debutat în cinematografie alături de Silly Vasiliu, Nora Piacentini, Nicolae Stroe și Vasile Vasilache în “Bing-Bang”, primul film cu sunet apărut în România, care a fost produs de Julian S. Argani, apoi a fost distribuit în “Doamna de la etajul II”, un film din 1937 regizat de Dezideriu Major, alături de Maud Mary, Mihai Popescu și Mișu Fotino, o peliculă astăzi pierdută.
După instalarea regimului communist, companiile particulare de teatru au fost desființate, iar Grigore Vasiliu Birlic a devenit angajat al Teatrului Național din București. Aici a jucat, printre alte zeci de piese, celebrul său rol în “O scrisoare pierdută” pusă în scenă de Sică Alexandrescu în 1953.
Pe 23 ianuarie 1953 a primit titlul de Artist Emerit „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”, apoi a devenit Artist al Poporului.
Actorul a fost distribuit, pe rând, în piesele “D-ale carnavalului”, “Conu’ Leonida față cu reacțiunea”, “O scrisoare pierdută”, “Avarul”, “Burghezul gentilom”, “Bădăranii”, “Revizorul”, “Oameni care tac”, “Nunta lui Krecinski”, “Mielul turbat” și a jucat în peste 25 de filme, printre care “D-ale carnavalului”, “Două loturi”, “Telegrame”, “Titanic vals“ sau “Bădăranii”.
Grigore Vasiliu Birlic a fost căsătorit de două ori, mai întâi cu actrița Angela Mateescu, care a murit prematur. Cea de-a doua sa soție a fost mai tânăra Valeria Nanci, născută în 1941 la Timișoara, care nu împlinise încă 24 de ani cînd l-a întâlnit pe marele Birlic în 1964, în timpul filmărilor pentru “Titanic Vals”. Actorul avea la acel moment 59 de ani.
Grigore Vasiliu Birlic a murit la vârsta de 65 de ani, pe 14 februarie 1970, la București, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. Memoria lui este astăzi onorată de nepotul său, Alexandru Șerban, fondatorul ”Asociației culturale Grigore Vasiliu Birlic”.
La moartea lui Birlic, dramaturgul Aurel Baranga, redactorul-șef al revistei “Urzica”, scria: “A trecut la cele veşnice — şi poate că niciodată expresia n-a sunat mai potrivit — un om care patruzeci de ani a făcut bucuria şi veselia acestui popor. A încetat din viaţă, şi condeiul meu tremură ezitând să scrie aceste rînduri şi împotrivindu-se lor; a încetat din viată Grigore Vasiliu Birlic.
Este poate unicul caz din istoria teatrului universal când un actor se identifică cu personajul său identificat, în acelaşi timp, cu o întreagă literatură dramatică şi mai ales cu gustul unui public care l-a răsfăţat.
Şi-a început viaţa artistică cu Birlic şi a isprăvit-o tot cu Birlic, existenţa lui însemnând o imensă paranteză artistică, o formidabilă risipă de energie creatoare, fantezie şi invenţie. Fiindcă Grigore Vasiliu Birlic a fost nu doar ceea ce au crezut unii critici grăbiţi, un caz comic, o forţă nativă instinctuală, ci o imensă personalitate artistică cum se întâlnesc puţine în viaţa unui teatru.
Am avut fericirea să-l cunosc îndeaproape, Grigore Vasiliu Birlic fiind interpretul primei mele piese, după care i-am urmărit toate repetiţiile în “Anii negri”, “Mielul turbat”, “Siciliana” sau “Adam şi Eva”. N-am lipsit niciodată de la vreuna a “Scrisorii pierdute”.
Îşi compunea rolurile cu o migală, cu o ştiinţă a dozării nuanţelor şi cu o grijă artistică fără egal. Toţi cei ce mizau pe improvizaţia lui scenică se înşelau.
Grigore Vasiliu Birlic a fost un profesionist exemplar, un pasionat al vieţii teatrale, un spirit viu, neliniştit, într-o efervescenţă necontenită, întreaga lui existenţă nefiind închinată altor satisfacţii decât mulţumirilor pe care i le aduceau scena. A fost, fără îndoială, şi ceea ce se numeşte o forţă comică născută. Am avut prilejul să verific fenomenul pe viu şi la faţa locului în toamna anului 1956, la Festivalul Goldoni de la Veneţia.
Teatrul Naţional din Bucureşti s-a prezentat atunci şi acolo cu “Bădăranii”, într-o distribuţie de zile mari. Am avut însă ghinionul să jucăm într-o grădină sub aversele nemiloase ale unei ploi cumplite. Publicul se sculase în picioare gata să părăsească teatrul, în clipa aceea a intrat în scenă Birlic şi, deşi juca în româneşte, în faţa unui public care nu înţelegea o iotă din graiul nostru, în secunda aceea s-a produs miracolul: lumea a rămas pe loc, sub umbrele şi ziare, subliniind fiecare vorbă a lui cu hohote de râs şi tunete de aplauze. Atunci, în acea seară memorabilă, am văzut, am trăit în prezenţa unui actor de o imensă forţă de penetraţie şi de impresionare a publicului.
Şi încă şi aşa n-am epuizat fizionomia acestui actor fără egal şi i-aş sărăci efigia dacă n-aş vorbi de adânca, răscolitoarea lui omenie.
A murit Spiridon Biserică şi cine altul i-ar putea lua locul în rolurile oamenilor umili, necăjiţi, năpăstuiţi pe nedrept, jigniţi fără pricină, inutil ofensaţi? A murit Spiridon Biserică, focarul de iradiere al unei mari simpatii umane, acel actor-fenomen, pe care văzîndu-l o singură dată nu-l mai uiţi niciodată.
Viaţa noastră teatrală a rămas mai săracă. Nu ne mângâie decât un singur gând, că amintirea acestui omuleţ miraculos, expresie fericită a geniului popular, va dăinui nu numai în amintirea acelora care l-au văzut, dar, cine ştie, poate că din povestirile noastre şi din evocările ce vor veni, va trăi peste decenii, ca un exemplu fără pereche al unui artist care, în cursul unei vieţi de sacrificii şi de muncă, a atins, nu o dată, perfecţiunea”.
Sursa:
Revista Teatrul, februarie 1970
