Lady Lucy Duff-Gordon s-a născut pe 13 iunie 1863 la Londra și a fost fiica inginerului Douglas Sutherland și a soției sale, Elinor Saunders, care avea origini britanice, franceze și canadiene.
După moartea tatălui, răpus de febră tifoidă, copila a plecat cu mama în Ontario, Canada, iar în 1871, când aceasta s-a recăsătorit cu un anume David Kenned, familia s-a mutat pe Insula Jersey. Lucy a devenit încă din copilărie pasionată de modă, a studiat ținutele purtate de femei în picturile de familie, a început apoi să croiască rochițe pentru păpuși, iar mai târziu a lucrat câteva piese pentru ea însăși și pentru sora ei, viitoarea romancieră Elinor Glyn.
În 1884, s-a căsătorit cu James Stuart Wallace, cuplul având o fiică numită Esme, dar bărbatul era alcoolic și o înșela în mod constant, așa că, pentru a se răzbuna, tânăra a a avut, la rândul ei, mai multe aventuri, inclusiv o relație îndelungată cu celebrul chirurg Sir Morell Mackenzie. Lucy a divorțat în 1895, iar cinci ani mai târziu s-a recăsătorit cu un baron scoțian bogat, Sir Cosmo Duff-Gordon.
Pentru a se întreține după finalul primului mariaj, femeia a început să creeze rochii și lenjerie de damă acasă, în 1893 a deschis Maison Lucile, un mic atelier aflat într-un cartier de lux al Londrei, patru ani mai târziu s-a extins deschizând un magazin mai mare în Piața Hanovra din Westminster și în cele din urmă și-a stabilit sediul pe George Street, în Oxford.
Lucile Ltd avea o clientelă bogată, formată din doamnele din aristocrația britanică, membrele familiei regale și o serie de actrițe care erau extrem de cunoscute la începutul secolului XX. Afacerea s-a extins, iar creatoarea de modă și-a deschis în 1910 un atelier la New York, un altul la Paris, în 1911, și la Chicago în 1915, fiind prima casă de modă cu sucursale în trei țări.
Atelierele Lucile erau renumite pentru lenjerie, rochii de ceai și ținute de seară foarte luxoase, dar creau și costume simple, ușor de adaptat ca îmbrăcăminte de zi, printre cliente aflându-se Heather Firbank, actrița Kitty Gordon și dansatoarea Lydia Kyasht de la Compania Ballets Russes.
Lucy Duff-Gordon a fost, de asemenea, creditată cu formarea primelor modele profesioniste, manechinele de astăzi, precum și cu punerea în scenă a spectacolelor tip “catwalk”, la aceste show-uri accesul fiind permis numai pe bază de invitație. O altă inovație în prezentarea colecțiilor a fost ceea ce ea a numit “rochiile emoționale”, cărora le-a dat nume descriptive, inspirate din literatură, istorie sau cultura populară.
Inventiva creatoare de modă și-a câștigat, astfel, alți clienți celebri, printre care Irene Castle, Lily Elsie, Gertie Millar, Gaby Deslys, Billie Burke și Mary Pickford. Lucy Duff-Gordon își promova colecțiile cumpărând spațiu de publicitate în cele mai cunoscute reviste pentru femei ale timpului, astfel că rochiile ei au apărut în Harper’s Bazaar, Good Housekeeping, Vogue, Femina, Les Modes, L’art et la Mode, Vanity Fair, Dress sau The Illustrated London News.
În 1912, creatoarea de modă a plecat în America împreună cu soțul ei, Sir Cosmo, și cu secretara, Laura Mabel Francatelli, rezervând locuri la clasa I în călătoria inaugurală a transatlanticului RMS Titanic. După ce vasul a fost lovit de aisberg, în noaptea de 14 aprilie, familia Gordon și însoțitoarea lor au fost evacuați în barca de salvare nr. 1 și, deși ambarcațiunea era proiectată pentru 40 de persoane, doar 12 oameni au fost coborâți în ea, dintre care șapte erau membri ai echipajului.
La ceva timp după ce Titanicul s-a scufundat, se pare că Lucy Duff-Gordon i-a spus secretarei: “E o noapte minunată să plecăm”, iar un alt pasager, enervat de comentariu, i-a replicat că sute de oameni au murit în naufragiu și nu e momentul pentru a face astfel de afirmații. Sir Cosmo le-a oferit apoi fiecăruia dintre bărbații din barca de salvare câte 5 lire sterline, echivalentul a peste 500 de lire astăzi, pentru a vâsli neîntrerupt, iar mai târziu au apărut zvonuri că bărbatul a mituit practic echipajul bărcii pentru a nu se întoarce și a salva alți oameni care încercau să scape agățându-se de diverse bucăți de lemn ce pluteau în derivă.
Aceste zvonuri, care au fost preluate de presa din Statele Unite și Anglia, i-au adus pe cei doi soți în fața comisiei de anchetă care s-a ocupat de circumstanțele scufundării Titanicului.
Sir Cosmo s-a confruntat cu o serie de acuzații destul de dificile, dar Lady Lucy a avut parte de un interogatoriu ușor.
Femeia a apărut în fața investigatorilor îmbrăcată în negru, cu o pălărie mare cu voaletă și a spus că nu își amintește prea multe detalii despre momentul impactului și despre ce s-a întâmplat în barca de salvare în noaptea naufragiului, pentru că avea rău de mare. Raportul final al anchetei a stabilit că soții Duff-Gordon nu au influențat echipajul, nu l-au oprit de la vreo încercare de salvare a victimelor oferindu-le mită sau folosind orice altă metodă de constrângere, dar cuplul a avut, pentru tot restul vieții, o imagine negativă în presa și societatea britanică.
Întâmplarea a făcut ca după trei ani Lucy Duff-Gordon să-și rezerve un bilet de călătorie pe RMS Lusitania, vasul care a fost scufundat de o torpilă germană pe 7 mai 1915, dar și-a anulat călătoria din cauză că s-a îmbolnăvit.
Compania ei, Lucille Ltd., care avusese un succes fantastic înainte de război, a început să se dezintegreze în 1918-1919, atelierele au fost nevoite să concedieze zeci de croitorese, iar totul a pornit după ce în presă au apărut informații că multe dintre rochiile pe care le vindea nu erau create de ea, ci erau produse de serie, ieftine, cumpărate de la diverse croitorese anonime, cărora le punea eticheta “Lucille” și le vindea la preț cel puțin triplu.
În cele din urmă, toate magazinele Lucille s-au închis până în septembrie 1922, iar creatoarea a continuat să facă rochii doar pentru puținii clienți care mai apelau la serviciile ei. Lady Duff-Gordon a murit de cancer la sân într-un azil de bătrâni din Londra pe 20 aprilie 1935, la vârsta de 71 de ani.
În 2011, Camilla Blois, stră-strănepoata ei, a revigorat brandul Lucile și a înființat câteva magazine care se ocupă exclusiv de lenjerie pentru femei.
Surse:
Lady Duff Gordon, Discretions and Indiscretions, 1932
Diana De Marly, The History of Haute Couture, 1980
