Evenimentele din Europa s-au accelerat gradual începând cu anul 1870, când a izbucnit Războiul franco-prusac, iar Franța a neglijat în contextul propriilor probleme sud-estul Europei, atenția ei fiind concentrată către Prusia. Opinia publică românească s-a scindat între cele două mari puteri, dar guvernul român a rămas pe o poziție de neutralitate, iar principatul condus de Carol I a jucat o altă carte: cea a dobândirii independenței.
Contextul mult-așteptat la București a fost izbucnirea Războiului Ruso-Turc în 1877, conflict prin care Rusia viza recuperarea pierderilor teritoriale suferite în Războiul Crimeii și recăpătarea supremației în Marea Neagră și a decis să încurajeze mișcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană.
Rusia a declarat război Imperiului Otoman pe 24 aprilie 1877, în momentul în care primise deja permisiunea României de a staționa pe teritoriul nostru trupele care se aflau în drum spre Turcia. Peste două zile, principele Carol I a ţinut un Consiliu de Război, Parlamentul a luat act de starea de război, iar la 9 mai 1877 a proclamaat Independența României. A doua zi, de Ziua Naţională, la 10 Mai, parlamentarii i-au prezentat suveranului Declaraţia de Independenţă, și, deși țara se afla oficial sub suzeranitate otomană, au anulat plata tributului către Imperiul Otoman, gest care însemn asumarea oficială a Declarației de independență.
România, principalul aliat al Rusiei în conflictul cu Imperiul Otoman, își urmărea însă cu fidelitate scopul ca independența sa să fie recunoscută la nivelul marilor puteri europene. Sub presiune britanică, Rusia a acceptat armistițiul oferit de Imperiul Otoman la 31 ianuarie 1878, a continuat să avanseze spre Constantinopol, dar în cele din urmă s-a oprit la San Stefano. Tratatul bilateral de pace de la San Stefano va fi semnat la 3 martie, iar prin documentul asumat Imperiul Otoman recunoaștea independența României (art. 5), Serbiei și Muntenegrului, și autonomia Bulgariei. În ciuda ajutorului considerabil primit din partea României, Imperiul Rus a semnat singur acest act, însă românilor li s-a impus cedarea sudului Basarabiei cu braţul Chilia şi permisiunea pentru tranzitarea teritoriului de către bazele militare rusești din Bulgaria, devenită autonomă. Forțele politice de la București au considerat că articolul 19 al documentului încalcă tratatele antebelice româno-rusești care garantau integritatea teritorială a României și, din fericire, nu doar România a fost nemulțumită de prevederile Tratatului de la San Stefano. Îngrijorate de creșterea puterii Rusiei în Balcani, Marile Puteri au forțat modificarea acestui tratat la Congresul de la Berlin din 13 iunie – 13 iulie 1878, cancelarul noului Imperiu German, Otto von Bismarck, fiind, de această dată, cel care a trasat noile granițe ale Europei de Sud-Est și cel care a încercat să echilibreze balanța între interesele divergente ale Imperiului Britanic, Imperiului Austro-Ungar și Imperiului Rus.
Principalele schimbări aduse pe harta europeană au fost împărțirea Bulgariei în două provincii autonome: Principatul Bulgariei la nord și Rumelia Orientală la sud, fiecare cu un guvernator separat și revenirea Macedoniei sub administrație otomană directă. Muntenegru a primit orașele Podgorica, Bar, Niksic și Plav, iar Rusia a anexat Dobrogea de Nord, pe care a oferit-o României în schimbul Sudului Basarabiei. Principele Carol a fost convins de Bismarck să accepte acest schimb, mai ales că întâlnirea de la Berlin a consacrat recunoașterea internațională diplomatică a independenței pe care România o proclamase cu un an mai înainte.
Practic, prin înlăturarea suzeranității otomane și a protectoratului marilor puteri garante, România și-a dobândit egalitatea cel puțin din punct de vedere juridic cu toate statele suverane, dar nemulțumirea românilor a rămas constantă pe tot parcursul negocierilor, în special pentru că delegația României nu a fost primită la dezbaterile oficiale, fiind nevoită să se mărginească la rolul de influență din culise.
La 13/25 iunie 1878, Carol I a elaborat, la Cotroceni, un memoriu al cărui scop nu era precizat, dar prin care îşi exprima dezamăgirea faţă de intenţia Congresului de la Berlin de a încheia pacea cu orice preţ, considerând înţelegerea Marilor Puteri o formă de sacrificare a intereselor statelor mici.
Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit totuși subiectul unei întrevederi din 17/29 iunie 1878 și a fost susţinută de marchizul Salisbury, reprezentantul Angliei, care a argumentat că diplomații greci s-au bucurat de această favoare, deşi nu au participat efectiv la război. De remarcat că trimișii României, Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, în cursul unor întrevederi cu diplomaţii acreditaţi la Congres, au primit din partea tuturor „manifestări de simpatie”, dar acestea au fost pur formale, iar rezultatele au creat o mare nemulțumire pe plan politic intern.
Congresul de la Berlin a oferit Rusiei învingătoare cele trei judeţe din sud, Cahul, Ismail şi Bolgrad, care au intrat astfel din nou în componenţa guberniei Basarabia, iar România a primit drept compensaţie Dobrogea, aflându-se în fața unei lungi perioade în care trebuia să aștepte un nou context favorabil.
Prevederile cu privire la Balcani din Tratatul de la Berlin semnat la 13 iulie 1878:
Articolul I. Bulgaria este constituită Principat autonom şi tributar sub suzeranitatea Majestăţii Sale Imperiale Sultanul. Va avea un guvern creștin și o miliție națională.
Articolul XXIII. Sublima Poartă se angajează cu scrupulozitate să aplice în Insula Creta Legea Organică din 1868, cu modificările care pot fi considerate echitabile. Legi similare adaptate cerințelor locale, cu excepția scutirii de impozitare acordată Cretei, vor fi introduse și în celelalte părți ale Turciei din Europa pentru care nu a fost prevăzută nicio organizare specială prin prezentul tratat. Sublima Poartă va desemna comisii speciale, în care elementul nativ să fie reprezentat în mare măsură, pentru a stabili detaliile noilor legi în fiecare provincie. Schemele de organizare rezultate din aceste munci vor fi supuse examinării Sublimei Poarte, care, înainte de a promulga Actele de punere în vigoare a acestora, va consulta Comisia Europeană instituită pentru Paști Roumelia.
Articolul XXV. Provinciile Bosnia și Herțegovina vor fi ocupate și administrate de Austro-Ungaria. Guvernul Austro-Ungariei, nedorind să-și asume administrarea Sanjak din Novi-Pazar [provincia modernă Kosovo], care se întinde între Serbia și Muntenegru în direcția sud-est până de cealaltă parte a Mitrovitza, administrația otomană va continua să-şi exercite acolo funcţiile. Cu toate acestea, pentru a asigura menținerea noii stări de lucruri politice, precum și libertatea și securitatea comunicațiilor, Austro-Ungaria își rezervă dreptul de a păstra garnizoane și de a avea drumuri militare și comerciale în toată această parte a vechiului vilayet. din Bosnia. În acest scop, guvernele Austro-Ungariei și Turciei își rezervă pentru a ajunge la o înțelegere asupra detaliilor.
Articolul XXVI. Independența Muntenegrului este recunoscută de Sublima Poartă și de toți cei din Înaltele Părți Contractante care nu au admis-o până acum.
Articolul XXXIV. Înaltele părți contractante recunosc independența Principatului Serbiei, sub rezerva condițiilor prevăzute în articolul următor.
Articolul XXXV. În Serbia, diferența de crezuri și confesiuni religioase nu va fi invocată împotriva niciunei persoane ca motiv de excludere sau incapacitate în chestiuni legate de exercitarea drepturilor civile sau politice, admiterea în locuri de muncă publice, funcții și onoruri sau exercitarea diverse profesii și industrii, în orice localitate. Libertatea și exercitarea exterioară a tuturor formelor de cult va fi asigurată tuturor persoanelor aparținând Serbiei, precum și străinilor și nu se va oferi nicio piedică nici organizării ierarhice a diferitelor comuniuni, nici relațiilor acestora cu șefii lor spirituali. .
Articolul XLIII. Înaltele părți contractante recunosc independența României, în condițiile prevăzute în cele două articole următoare.
Articolul XLIV. În România, diferența de crezuri și confesiuni religioase nu poate fi invocată împotriva vreunei persoane ca motiv de excludere sau incapacitate în chestiuni referitoare la exercitarea drepturilor civile sau politice, admiterea în locuri de muncă, funcții și onoruri publice sau exercitarea diverse profesii și industrii, în orice localitate. Libertatea și exercitarea exterioară a oricăror forme de cult va fi asigurată tuturor persoanelor aparținând României, precum și străinilor, și nu se va oferi nici o piedică nici organizării ierarhice a diferitelor comuniuni, nici relațiilor acestora cu șefii lor spirituali. . Subiecții și cetățenii tuturor Puterilor, comercianți sau alții, vor fi tratați în România fără deosebire de crez, pe picior de egalitate perfectă.
Articolul XLV. Principatul României redă Majestății Sale Împăratului Rusiei acea porțiune din teritoriul basarabean desprinsă de Rusia prin Tratatul de la Paris din 1856, mărginită la vest de mijlocul canalului [râului] Prut, iar la sud de canalul de mijloc al Brațului Kilia și gura Stary-Stamboul [acum statul modern al Moldovei.
Articolul LVIII. Sublima Poartă cedează Imperiului Rus din Asia teritoriile Ardahan, Kars și Batum [Armenia și Georgia moderne, cu puțin din nord-estul Turciei], împreună cu acest din urmă port.
Articolul LIX. Majestatea Sa Împăratul Rusiei declară că intenția sa este de a face din Batum un port liber, în esență comercial.
Articolul LXII. Sublima Poartă, după ce și-a exprimat intenția de a menține principiul libertății religioase și de a-i acorda cel mai larg domeniu de aplicare, părțile contractante iau act de această declarație spontană. În nicio parte a Imperiului Otoman nu se va invoca vreo diferență de religie împotriva vreunei persoane ca motiv de excludere sau incapacitate în chestiuni legate de exercitarea drepturilor civile sau politice, admiterea în locuri de muncă publice, funcții și onoruri sau exercitarea diverse profesii și industrii, în orice localitate. Libertatea și exercitarea exterioară a tuturor formelor de cult va fi asigurată tuturor și nu se va oferi nicio piedică nici organizării ierarhice a diferitelor comuniuni, nici relațiilor lor cu șefii lor spirituali.
Ecleziasticii, pelerinii și călugării de toate naționalitățile care călătoresc în Turcia în Europa sau în Turcia în Asia, se vor bucura de aceleași drepturi, avantaje și privilegii.
Dreptul de protecție oficială de către Agenții diplomatici și consulari ai Puterilor din Turcia este recunoscut atât în ceea ce privește persoanele menționate mai sus, cât și instituțiile lor religioase, caritabile și de altă natură din Locurile Sfinte și din alte părți. Drepturile deținute de Franța sunt rezervate în mod expres și este bine înțeles că nu pot fi făcute modificări în status quo-ul în Locurile Sfinte. Călugării de pe Muntele Athos, indiferent de țara în care ar fi nativi, vor fi menținuți în posesiunile și avantajele lor anterioare și se vor bucura, fără nicio excepție, de deplină egalitate în drepturi și prerogative.
Sursă:
Din: RBMowat, Select Treaties and Documents to Illustrate the Development of the Modern European States-System (Oxford: Oxford University Press, 1915), pp. 79-83
Scanat de: JS Arkenberg, Departamentul de Istorie, Cal. Statul Fullerton
