Ion Grămadă, eroul de la Cireșoaia

Ion Grămadă s-a născut pe 3 ianuarie 1886 în comuna Zaharești din Suceava și a fost fiul lui Costan și al Nițucăi Grămadă. Voluntar în luptele Primului Război Mondial, scriitorul bucovinean a intrat în istorie datorită sacrificiului de pe front, dar și scrierilor sale literare, “Din Bucovina de altădată. Schițe istorice”, „O broșură umoristică. Câteva reflexiuni la ‘Habsburgii și Românii’ părintelui Victor Zaharovschi”, „M. Eminescu. Contribuții la studiul vieții și operei sale” și “Cartea sângelui”, publicată postum.

Bunul lui prieten, profesorul și istoricul bucovinean Dimitrie Marmeliuc, i-a dedicat un omagiu emoționant:

“Se caracteriza printre noi ca un tânăr aparte, de o senzulitate excesivă, asociată cu o sensibilitate ce dădea de multe ori în violență bruscă. Citea mult și povestea frumos. Ochii săi mari și negri i se umpleau de fulgere de câte ori vorbea despre soarta românilor din Bucovina, de câte ori povestea scene din tragedia poporului românesc de pretutindeni. Preocupările sale literare l-au îndemnat de timpuriu să scrie. Încă din clasa a VI-a, Grămadă publică schițe și nuvele în Junimea literară din Cernăuți și în Luceafărul din Budapesta, concurând cu schița “În ajunul despărțirii” la premiul Lucefărului și cu schița „In Abbiategrazzo” luând premiul Junimii literare din 1905.

Ieșit de pe băncile liceului din Suceava, a intrat imediat în Societatea Junimea. Vacanța a petrecut-o în comuna sa natală, Zaharești, în casa părintească, plină de lăicere, cu miros de busuioc și sulfină, citind și pregătindu-se pentru viața de student. Iubea țărănimea cu pasiunea omului pornit să se sacrifice pentru ea. O iubea și căuta să o cunoscă tot mai mult, deși adeseori îndura mici amărăciuni.

Voi povesti una din ele.

Într-o duminică din august 1906 Ion Grămadă aranjează o mare petrecere poporană în comuna sa natală. Invită personal și prin scrisori pe toți intelectualii din comunele învecinte, aduce un taraf bun de lăutari, pregătește tot ce putea contribui la o bună reușită a serbării.

Pe la orele 3 după amiaza locul viran din preajma casei parohiale din Zaharești era plin de lume țărănească și de intelectuali: preoți și învățători cu familiile lor, studenți, elevi de liceu, etc.

Trebuia deschisă hora. Convenirăm să deschidem o horă mare cu țărani și intelectuali la un loc. Și se închinse o horă frumosă ca în povești, în decursul căreia flăcăii zaharișteni au fost foarte cuminți. După horă i-am făcut lui Grămadă propunerea ca, așezând taraful de lăutari la mijloc, să lăsăm flăcăii să joace cu fetele lor deoparte, iar pe cealaltă parte să aranjăm dans pentru intelectuali.

Se înfurie.

– Cum? Ne purtăm ca ciocoii? Ce, ni miroase opinca?

– Nu, îi replicai eu, dar flăcăii chiuie în horă și câteodată chiuiturile lor sunt pipărate și supără urechea fetelor de intelectuali.

– Las’ că vorbesc eu cu flăcăii noștri. Nu mă dau ei de rușine.

Taraful începu să cânte tocmai un joc popular pe care-l cunoșteam și noi, și hai cu toții la dans. Muzica trecu apoi la o horă legănată și iarăși ne răsfirarăm într-o horă mare și frumoasă, de-ți era mai mare dragul.

Deodată un hâtru de flăcău din apropierea lui Ion Grămadă dădu drumul unei chiuituri. Cu mișcări fulgerătore, doamnele și domnișoarele o zbughiră peste pârleaz, în grădina casei parohiale, iar Ion Grămadă se retrase înverșunat acasă.

Cu mare trudă am putut să-l readuc la petrecere. Dar tot timpul a stat posomorât.

Ion Grămadă iubea prea mult pe țăran. Îl ținea, cu mici excepții, om de cuvânt, muncitor, isteț, evlavios și bun la suflet. Această iubire aproape mistică pentru păstrătorul de veacuri al tradițiilor nostre se deslușește din fiecare schiță și nuvelă a sa”.

Imediat după intrarea la Universitatea din Cernăuți, Ion Grămadă a devenit membru al Cenaclului Junimea și gazetar la “Apărarea Națională”, ocupându-se de suplimentul literar, dar s-a confruntat cu sărăcia și cu boala. După un an a fost chemat ca meditator în casa politicianului Al. Constantinescu și a petrecut un an întreg în Abbazia, reușind să se refacă, apoi și-a satisfăcut stagiul militar într-un regiment austriac de vânători de munte.

În toamna anului 1910 tânărul a ajuns la Viena, perioadă în care și-a scris teza de doctorat despre participarea românilor la Asediul Vienei din 1683, a trimis corespondențe la ziare din Ardeal și din Bucovina, apoi a devenit, pentru o perioadă de opt luni, colaborator al ziarului Românul. Pe 16 iulie 1913 a obținut doctoratul în litere și filosofie, iar în toamna aceluiași an a fost numit profesor suplinitor la Liceul III de stat din Cernăuți.

La începutul anului 1914 a început să lucreze ca redactor la revista Viața Nouă, unde a scris până la izbucnirea războiului. Prietenul său, Dimitrie Marmeliuc, povestește: “Bănuit de iredentism, neștiind ce atitudine va lua România deoarece trăia încă Regele Carol I și neputându-și procura informațiuni din Vechiul Regat, Grămadă a scris câteva articole în direcțiunea patriotismului austric, dictat de împrejurări și împotriva voinței sale. Cât am stat la Cernăuți, o zi m-am întâlnit cu I. Grămadă. Era deprimat. Se simțea urmărit de organele polițienești. Se credea nesigur la Cernăuți”.

În momentul în care rușii au înaintat spre porțile Cernăuților, în haosul general Ion Grămadă a trecut frontiera pe la Mamornița și s-a stabilit la București.

În toată perioada neutralității, a scris și a vorbit despre nedreptățile regimului austriac față de românii bucovineni și a luptat pentru intrarea României în război de partea Antantei. A fost numit profesor de istorie la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, dar venea frecvent la București, fiind în contact permanent cu mediul cultural din capitală. Pregătea o “Carte a sângelui”, în care voia să concentreze toate nedreptățile suferite de populația Bucovinei, îndeosebi în timpul războiului, concentrându-se pe perioada în care intelectualii au umplut lagărele de concentrare.

Pe 16 august, când România a declarat război Imperiului Austro-Ungar, deși era mobilizat pe loc la Mănăstirea Dealu și deși, în urma ordinului Marelui Cartier General al Armatei Române, tuturor refugiaților li se menținuse situația din armata de origine – deci lui Ion Grămadă aceea de reformat definitiv, a cerut să fie trimis pe front.

Scriitorul s-a întâlnit în octombrie 1916 cu D. Marmeliuc La Școala Militară din Botoșani, ambii bărbați la 30 de ani, voluntari, pregătindu-se să lupte alături de copii de 18-20 de ani.

“A fost o iarnă cumplită, exerciții extrem de grele, mâncare puțină și proastă și, în plus, sute de morți de tifos exantematic, boală care bântuia cu furie, în preajma spitalelor ticsite de muribunzi. Ion Grămadă își făcea în continuu planuri, era mereu optimist, se gândea cu hotărâre la lupta în care urma să intre. A fost repartizat la regimentul 8 Vânători, apoi a trecut pe la părinții din Zaharești, pe atunci sub ocupație rusească, pentru a-și lua rămas bun”. În 1917 îi scria prietenului său, care fusese rănit în luptă și despre auzise că se află internat în spital:

“Regimentul nostru n-a prea luat parte la luptă. A fost numai 10 zile pe poziție, restul, de la ofensivă încoace, am fost mereu în rezervă. Pierderi – 20 de morți și răniți. Acu, azi ori mâine, plecăm la Oituz, intrăm serios în foc. Am de gând să nu mă întorc decât cu decorația Mihai Viteazul”.

“Refuzând orice prilej de a fi rechemat de pe front, Ion Grămadă avea viziunea marii sale fapte, a eroicei sale fapte. I s-a oferit să fie observator al batalionului. A refuzat. Câteva zile îninte de ziua fatală de 27 august i s-a oferit de către ministrul Al. Constantinescu să fie mutat la Marele Cartier General. A refuzat. În acea fatală zi de 27 august, cu arșiță de soare, cu năduf de lupte și cu fum de obuze, pe o colină însângerată a Cireșoaiei, înaintând la un contra-atac îndrăzneț, a fost străfulgerat de glonțele cotropitorului în abdomen și a murit, strigând sergentului Donose de lângă el:

– Sergent Donose, ia comanda plutonului și du-l înainte, tot înainte!

Într-un suprem efort de recucerire a unei poziții pierdute, trupul lui s-a rostogolit în țărâna sfântă a pământului apărat, iar sângele lui s-a amestecat cu pietrișul muntelui, pentru ca din el să răsară sublima floare a libertății. Camarazii l-au ridicat cu duioșie pe brațe, i-au săpat mormânt în proaspete brazde în Poiana Vrânceanu și l-au astrucat în el împreună cu locotenentul botoșănean Ion Spiru, ridicându-le la căpătâi cruce de stejar, cioplită de mâini ostășești în bătaia gloanțelor.

Pe 11 decembrie 1917, la mormântul din Poiana Vrânceanu a fost organizat un parastas la care au participat Regele Carol al II-lea, pe atunci principe moștenitor, comandantul corpului IV de armată, generalul Artur Văitoianu, și șeful Marelui Stat Major al Corpului, generalul Ion Manolescu, precum și un mare număr de ofițeri și soldați.

În iunie 1926, trupul lui Ion Grămadă a fost transportat cu onoruri militare în Suceava, orașul copilăriei, fiind înhumat cu mare ceremonie în Cimitirul Eroilor, sub o mare și frumoasă troiță de viteaz”.