Albert, iubitul soț al Reginei Victoria, un tată neobișnuit de bun și răbdător. După moartea lui, suverana britanică a purtat doliu tot restul vieții

Prințul Albert s-a născut pe 26 august 1819 la Schloss Rosenau, lângă Coburg, în Germania, fiind al doilea fiu al lui Ernest al III-lea, ducele de Saxa-Coburg-Saalfeld, și al primei sale soții, Louise de Saxa-Gotha-Altenburg. Albert și fratele său mai mare, Ernest, și-au petrecut copilăria la palat, dar viața le-a fost afectată de căsătoria turbulentă a părinților lor. După ce mama copiilor a fost exilată de la curte în 1824, aceasta s-a căsătorit cu iubitul ei, Alexander von Hanstein, conte de Pölzig și Beiersdorf și se pare că nu și-a mai văzut niciodată copiii, murind de cancer la vârsta de 30 de ani, în 1831. În anul următor, tatăl lor s-a căsătorit cu nepoata sa, care era verișoara celor doi băieți, prințesa Marie de Württemberg.

 

 

Albert a fost educat acasă de profesorul Christoph Florschütz și apoi a studiat la Bruxelles. La fel ca mulți alți prinți germani, Albert a urmat Universitatea din Bonn, unde a studiat dreptul, economia politică, filosofia și istoria artei.

Ideea căsătoriei dintre Albert și verișoara sa, viitoarea regină Victoria, a fost menționată pentru prima dată într-o scrisoare din 1821 a bunicii sale paterne, Ducesa văduvă de Saxa-Coburg-Saalfeld, care spunea că el ar fi “pandantivul frumoasei sale verișoare”. Până în 1836, această idee a apărut și în mintea ambițiosului lor unchi Leopold I, care era rege al belgienilor din 1831. În acel moment, Victoria era moștenitoare prezumtivă la tronul britanic. Tatăl ei, prințul Edward, duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea, murise, iar unchiul ei, regele William al IV-lea, nu avea copii legitimi. Mama Victoriei, ducesa de Kent, era soră atât cu tatăl lui Albert, ducele de Saxa-Coburg și Gotha, cât și cu regele Leopold. Astfel că acesta din urmă a aranjat ca sora sa să îl invite pe ducele de Saxa-Coburg și Gotha și pe cei doi fii ai săi într-o vizită în mai 1836, cu scopul de a o întâlni pe Victoria. Regele William al IV-lea a dezaprobat însă orice potențial aranjament de nuntă cu familia Coburg și a favorizând, în schimb, o apropiere de prințul Alexandru, al doilea fiu al prințului de Orange.

 

 

Victoria, care era conștientă de diversele proiecte matrimoniale care se făceau în jurul său, a scris în jurnal: “Albert este extrem de frumos; părul lui are cam aceeași culoare cu al meu; ochii lui sunt mari și albaștri și are un nas frumos și o gură foarte dulce, cu dinți fini.” Tânăra i-a scris unchiului ei Leopold să-i mulțumească “pentru perspectiva unei mari fericiri la care ați contribuit-o să mi-o faceți, în persoana dragului Albert… Are toate calitățile pentru a mă face perfect fericită”.

Victoria a urcat pe tron la vârsta de optsprezece ani, pe 20 iunie 1837. Albert s-a întors în Marea Britanie cu fratele său, Ernest, în octombrie 1839 și tânăra regină a fost cea care a preluat inițiativa, cerându-i să-i devină soț. Cuplul s-a căsătorit pe 10 februarie 1840 la Capela Regală din Palatul St James, iar înainte de căsătorie Albert a devenit cetățean englez, ocazie cu care i s-a acordat titlul de Alteță Regală.

 

La început, prințul nu era foarte popular în fața opiniei publice, iar premierul britanic a sfătuit-o pe regină să nu-i acorde soțului său titlul de Rege Consort, astfel că, în următorii șaptesprezece ani, Albert a fost numit oficial “ASR Principele Albert”. Poziția în care tânărul a fost plasat în acest mariaj i-a creat însă dificultăți considerabile, spunând chiar el că este doar soțul reginei, nu stăpânul casei. Palatul era condus de fosta guvernantă a Victoriei, baroneasa Lehzen, la care Albert se va referi spunându-i “dragonul casei” și va încerca mai multe stratageme pentru a o înlătura din familie.

La două luni de la căsătorie, Victoria era deja însărcinată. În iunie 1840, în timp ce se aflau la o plimbare cu trăsura, cei doi au fost victima unui atentat eșuat pus la cale de un anume Edward Oxford, care a fost ulterior clasat ca nebun. Nici Albert, nici Victoria nu au fost răniți, iar prințul consort a fost lăudat în ziare pentru curajul său din timpul atacului, câștigând acum multă  simpatie din partea publicului. Prima lor fiică, Victoria, s-a născut în noiembrie, iar în următorii 17 ani au urmat alți opt copii. Toți au supraviețuit până la maturitate, ceea ce a fost considerat un lucru remarcabil pentru acea epocă, biograful Hermione Hobhouse atribuindu-i lui Albert “influența luminată” asupra îngrijirii copiilor regali.

 

 

Cuplul a fost victima unui alt atentat, care a avut loc pe 30 mai 1842, dar de această dată ambii au fost ușor răniți. Autorul, John Francis, a fost reținut și condamnat la moarte, dar nu a fost executat, pedeapsa fiindu-i comutată în închisoare pe viață.

În timp, rolul lui Albert s-a schimbat, iar până în 1844 reușise să modernizeze finanțele regale și, făcând economii, a avut suficient capital pentru a cumpăra Casa Osborne de pe Insula Wight care va deveni reședință privată pentru familia regală. Trei ani mai târziu a fost ales cancelar al Universității din Cambridge și și-a folosit poziția pentru a reforma programa universitară făcând-o mai modernă, extinzând cursurile de matematică tradițională și literatură clasică la istorie modernă și științele naturii.

În acea vară, Victoria și Albert și-au petrecut vacanța în vestul Scoției, la Loch Laggan, dar au auzit de la medicul lor, Sir James Clark, că fiul acestuia mersese să se relaxeze la Castelul Balmoral, un loc acesta pe care l-a găsit încântător. Chiriașul de la Balmoral, Sir Robert Gordon, a murit brusc la începutul lunii octombrie, iar Albert a început negocierile pentru preluarea contractului de închiriere de la proprietar, Earl Fife. În luna mai a anului următor, Albert a închiriat castelul, iar în septembrie 1848 familia a mers pentru prima dată în vacanță la superbul castel care va deveni reședința preferată a familiei.

 

Om cu idei progresiste și relativ liberale, Albert a condus reformele în învățământul universitar, a susținut campania împotriva sclaviei și a fost interesat în aplicarea științelor și artelor în industrie, în 1843 a devenit președinte al Societății de Arte și apoi președinte al Comisiei Regale pentru Expoziția din 1851. Regina Victoria a fost cea care a inaugurat pavilionul central al expoziției, o clădire de sticlă special concepută pentru această ocazie, cunoscută sub numele de Palatul de Cristal. Evenimentul a avut un succes colosal, banii colectați cu acest prilej fiind folosiți pentru înființarea unor instituții educaționale și culturale, inclusiv Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul de Științe, Imperial College London, Royal Albert Hall și Victoria and Albert Museum.

 

În 1852, John Camden Neild, un avar excentric, i-a lăsat reginei Victoria o moștenire neașteptată, pe care Albert a folosit-o pentru a achiziționa proprietatea Balmoral. Prințul consort și-a dedicat cea mai mare parte din timp educației copiilor săi și administrării gospodăriei regale. Guvernanta familiei regale, Lady Lyttelton, l-a considerat neobișnuit de bun și răbdător și a povestit că nu se plictisea niciodată să inventeze fel de fel de jocuri pentru a-i distra pe copii. Biograful lui Albert, Roger Fulford, a scris că relațiile în familie erau “prietenoase, afectuoase și normale”, iar Philip Magnus a mărturisit că Albert “a încercat să-și trateze copiii ca pe egalii săi, iar aceștia și-au dat seama instinctiv nu numai că îi iubea, ci că avea nevoie de compania lor.”

 

În august 1859, Albert s-a îmbolnăvit grav, acuzând crampe stomacale severe. Starea sa de sănătate s-a înrăutățit în scurt timp, provocându-i un sentiment de disperare. “Și-a pierdut voința de a trăi”, va spune biograful Robert Rhodes James. În octombrie 1860, în timp ce se afla la Coburg, a ieșit singur la o plimbare, conducându-și trăsura trasă de patru cai. I s-a făcut rău și nu a mai putut să controleze trăsura, dar caii au continuat să galopeze spre un vagon care aștepta la o trecere de cale ferată. Albert a sărit din trăsură, dar unul dintre cai a murit în coliziune, prințul a fost rănit și, în timp ce se recupera, le-a spus fratelui său și fiicei celei mai mari că a simțit că i-a sosit timpul.

În martie 1861, mama Victoriei, Ducesa de Kent, a murit, iar Albert a preluat pentru un timp majoritatea atribuțiilor reginei, în ciuda faptului că suferea în continuare de problemele sale de stomac cronice. Ultimul eveniment public pe care l-a prezidat a fost deschiderea Grădinilor Regale pe 5 iunie 1861. În august, Victoria și Albert au mers în Irlanda, iar în noiembrie, cuplul regal s-a întors la Windsor. Pe 9 decembrie, unul dintre medicii lui Albert, William Jenner, cel care a descoperit vaccinul împotriva variolei, l-a diagnosticat cu febră tifoidă. Albert a murit la ora 22:50 pe 14 decembrie 1861 în camera albastră de la castelul Windsor, în prezența reginei și a cinci dintre cei nouă copii ai lor. Diagnosticul a fost febra tifoidă, dar mai mulți cercetători moderni consideră că durerea sa de stomac poate indica faptul că a suferit de o boală cronică, cum ar fi boala Crohn, insuficiență renală sau cancer la stomac.

 

 

Suferința reginei Victoria a fost copleșitoare. Văduvă nu și-a revenit niciodată după moartea lui Albert, a intrat într-o stare profundă de doliu și s-a îmbrăcat în negru pentru tot restul vieții. Camerele lui Albert din toate reședințele sale au fost păstrate exact așa cum erau, slujitorii aveau ordin să ducă apă fierbinte în fiecare dimineața și să schimbe lenjeria și prosoapele zilnic.

Trupul său a fost înmormântat temporar în Capela St George de la Castelul Windsor și la un an după deces rămășițele sale au fost depuse în mausoleul Frogmore. Sarcofagul, în care atât el, cât și regina au fost în cele din urmă așezați a fost sculptat din cel mai mare bloc de granit care fusese extras vreodată în Marea Britanie.

 

 

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *