HomeEroii României moderneEroi uitațiAlecu Donici, cel mai îndrăgit fabulist

Alecu Donici, cel mai îndrăgit fabulist

Alecu Donici
DS TW

Alecu Donici s-a născut pe 19 ianuarie 1806 în Bezin, în Orhei, într-o familie boierească, fiind unul dintre cei patru copii ai clucerului moldovean Dimitrie Donici. Viitorul fabulist a fost instruit mai întâi acasă, cu dascăli particulari, iar în anul 1819 a fost trimis la liceul militar din Sankt Petersburg. Prin 1821 – 1822 familia s-a mutat la Chişinău, iar tânărul s-a apropiat de câțiva poeți moldoveni printre care Al. Beldiman, Costache Conachi și Costache Negruzzi. După moartea lui s-a vehiculat legenda conform căreia l-ar fi întâlnit pe Alexandr Pușkin, aflat în exil în Basarabia în acea perioadă, episod ce fusese relatat de George Sion într-o ședință a Academiei din 1870.

După absolvirea liceului, Donici a primit gradul de sublocotenent și a fost repartizat într-un regiment din Ekaterinburg, dar foarte curând, în 1826, invocând motive familiale, și-a dat demisia din armată. În toamna anului 1829 era funcţionar în administraţia civilă, iar ceva mai târziu a devenit asesor la judecătoria civilă din Chişinău.

Alecu Donici

Poetul s-a mutat în 1835 la Iaşi, unde a lucrat la Epitropia şcolilor și câţiva ani mai tîrziu, în 1841, s-a stabilit la Piatra Neamţ, ocupând diferite funcţii în magistratură. În aceeași perioadă a devenit membru în Divanul obştesc, poziție pe care a deținut-o până la sfârşitul vieţii. În anul 1855 Donici a fost numit, împreună cu C. Negruzzi şi Gh. Asachi, în comitetul de conducere al Teatrului Naţional din Iaşi şi a lucrat intens la organizarea vieţii teatrale, pregătind, în acelaşi timp, o ediție completă a fabulelor sale, volum care a apărut postum.

Printre cele mai cunoscute versuri ale lui Donici se numără “Antereul lui Arvinte”, “Musca la arat”, “Greierul și furnica”, “Racul, broasca și știuca”, “Ariciul și cârtița”, “Vulpea în livadă”, “Elefantul în domnie”, “Măgarul și privighetoarea”, “Doi câini”, dar poetul a publicat și traduceri din Aleksandr Pușkin, Mihail Lermontov și Ivan Krâlov, iar în colaborare cu C. Negruzzi s-a ocupat de traducerea volumului lui Antioh Cantemir, „Satire și alte poetice compuneri”.

watchshop.ro

Despre posibila întâlnire dintre Donici cu Pușkin a scris Barbu Lăzăreanu în 1933, punând însă sub semnul întrebării veridicitatea acesteia.

fashiondays.ro
Alecu Donici

“Mare păcat şi-au făcut cu noi aceia care ne-au răpit o legendă. Anume: că o întâlnire dintre maestrul liricii ruseşti, Puşkin, cu Alecu Donici l-a îndemnat pe acesta din urmă, în 1834, la Chişinău, să se apuce de scris şi să scrie româneşte. Iar minunea e că, din capul locului, Donici a aşternut pe hârtie o românească populară, cu mult pitoresc, după doisprezece ani de necurmată şedere la Petersburg, în şcoala de cadeţi, care îl înstrăinase până într-atâta ca să-şi uite limba de-acasă.

Unul dintre primii răspânditori ai acestei legende a fost George Sion. Iar asupra împrietenirii lui Donici cu Puşkin, iată ce spune Sion în discursul de recepţie rostit la Academia Română în ziua de 6 septembrie 1870:

bijuteriidinargint.ro

“În timpul petrecerii sale în Basarabia, el făcu cunoştinţa fericită a unei persoane distinse. Poetul Puşkin, pentru liberalismul ideilor sale, era proscris în Basarabia. Donici, care mult admirase operele lui Puşkin, alergă să-l vadă şi în curând o amiciţie din cele mai intime se stabili între aceşti doi oameni. Donici nu se produsese încă în lumea literară, dar in sufletul său era poet; imaginaţiunea sa, cugetările, gusturele, reflessiunile sale desemnau pre omul cu predilecţiune de a fi favoritul muzelor…

Era natural dar ca între asemeni nature şi caractere să se cimenteze una amiciţie. Puşkin în Basarabia căuta distracţiuni spre a sparge urâtul exilului. Dară ce fel de distracţiuni? Cea mai mare plăcere a lui era de a cutreiera ţara în lung şi in larg, călătorind însă totdeauna cu primitiva căruţă de poştă moldovenească. Fuga cailor iuţi ai Basarabiei, scârţâitura roatelor hexagonale şi neunse, dar mai ales răcnetele originale ale surugiilor pentru dânsul constituiau deliciul cel mai viu. Această plăcere într-o zi fu subiect pentru o inimoasă elegie intitulată “Căruţa poştei”. El o arătă lui Donici la prima întâlnire. Acesta se simţi atât de fericit văzând pe un poet rus că tratează un subiect naţional românesc încât, în exaltaţiunea sa, voi cu orice preţ să o facă cunoscută amicilor săi de la Iaşi. Se apucă îndată de o traduse, dar în această lucrare versificarea îi veni pe nesimţite şi, în fine, reuşi a face cele mai bune versuri! Copiile zburară repede din mână în mână peste Prut şi chiar peste Milcov; iar lăutarii completară a populariza cu cel mai mare succes cântarea aceasta care se ascultă cu plăcere şi până astăzi.

Acest debut fu pentru Donici un adevărat suces. El primi felicitări şi ovaţiuni la care nici nu se aştepta, căci pe acel timp talentele erau mult mai bine încurajate şi apreciate. Societatea îmbrăţişa literatura şi poezia cu entuziasm. Câteva june talente începuseră a face să se cam uite versurile lui Conaki, Dimaki şi Beldiman. Aceste expansiuni exaltară pe Donici şi-l deciseră a părăsi cu totul chiar calitatea sa de supus rusesc, spre a se face cetăţeanul naţiunii sale”. (text extras din Protocolul şedinţei a 28-a a Societăţii Academice Române, protocol alcătuit de Iosif Hodosiu Gemeni).

Presupusa întâlnire a fost contestată de Al. Epure care a citat cercetări ale istoriografilor Waliszewski, Leon Sichler şi Reinhold”.

Alecu Donici

Alecu Donici a încetat din viață pe 21 ianuarie 1865, la vârsta de 59 de ani. La moartea sa, Costache Negruzzi scria în Trompeta Carpaților:

“AMINTIRE FUNEBRĂ

Alecu Donici nu mai este! Lugete Veneres. Plângeţi, dobitoacelor, voi cărora el știa a vă da atâta spirit! Istoricul vostru a murit, fabulistul României zace în pământ! (…)

Cine nu îşi aduce aminte de Gâştele lui, de Vulpea cea cu pufuşor pe botişor, de judecata Momiţei, de carele cu oale, de măgarii din Parnas, de Lupul Naziru, etc. etc. Ar trebui să le înşirăm pe toate. (…)

Când A. Puşkin, poetul rus, căzu într-un fatal duel, Guvernul a ordonat să se tipărească operele lui cu cheltuiala statului şi să se vândă în profitul urmaşilor săi. Aceasta scuti pe familia ilustrului poet de a cerşetori ca să capete pâinea de toate zilele. Oare ceea ce se făcu pentru Puşkin sub țarul ruşilor, să nu se facă pentru Donici sub Principele Românilor?

Dacă fabulele lui Donici — ele nu sunt mai mult de o sută — s-ar tipări de stat într-un număr de 20 de mii de exemplare și s-ar vinde în beneficiul familei fabulistului cu prețul de cinci lei exemplarul, tot s-ar aduna o sumuşoară care ar înlesni necăjita viaţă a unei văduve nemângâiate şi a 12 copii.

Încă o dată: Al. Donici nu mai este! Vai! Vai! Ce va fi de noi când vom pierde şi pe celălalt favorit al nostru, Grigore Alexandrescu?”

*** Trompeta Carpaților, 1865

DS TW
No comments

leave a comment