Anna Anderson: o psihopată vicleană sau o impostoare inocentă? Femeia care s-a crezut toată viața Marea Ducesă Anastasia a Rusiei

Anna Anderson s-a născut pe 16 decembrie 1896 în satul Borowy Las din Prusia, dar nu se cunosc prea multe lucruri despre copilăria și adolescența ei, primele informații despre ea apărând de-abia 24 de ani mai târziu.
Pe 27 februarie 1920, o tânără a încercat să se sinucidă la Berlin, sărind de pe podul Bendlerbrücke în Landwehrkanal, dar a fost salvată de un ofițer de poliție. Pentru că nu avea acte și a refuzat să se identifice, a fost internată sub numele de Fräulein Unbekannt (Domnișoara Necunoscută) într-un azil de boli mintale din Dalldorf unde a rămas timp de 2 ani. Pacienta avea cicatrici pe cap și pe corp și vorbea germana cu un accent care a fost descris ca fiind “rusesc”.
La începutul lui 1922, Clara Peuthert, o pacientă a azilului, a susținut că femeia necunoscută ar fi Marea Ducesă Tatiana a Rusiei, una dintre fiicele țarului Nicolae al II-lea. Când Clara a fost externată, i-a povestit căpitanului rus Nicolas von Schwabe că ar fi văzut-o pe Tatiana la Dalldorf. Acesta a vizitat azilul și a fost convins că femeia este Tatiana, apoi i-a determinat pe alți nobili ruși să o vadă pe femeia necunoscută. Printre ei s-a aflat Zinaida Tolstoi, o prietenă a țarinei Alexandra Feodorovna, care a venit la azil împreună cu baroneasa Sophie Buxhoeveden, fostă doamnă de onoare la Sankt Petersburg. Văzând-o pe femeie, Sophie a realizat că tânăra este prea scundă pentru a fi Tatiana și a plecat convinsă că femeia nu poate fi marea ducesă ucisă în 1918.
După câteva zile, femeia necunoscută repeta oricui avea timp să o asculte: “Eu n-am spus că sunt Tatiana”, iar una dintre infirmiere, Thea Malinovsky, va povesti că în toamna anului 1921 femeia i-ar fi spus că este, de fapt, o altă fiică a țarului Nicolae al II-lea, Anastasia.
În mai 1922, Clara Peuthert, Nicolas von Schwabe și Zinaida Tolstoi erau convinși că femeia este Anastasia, chiar dacă baroneasa Buxhoeveden susținea că nu seamănă deloc cu fiica cea mică a țarului. Femeia a fost externată din azil și găzduită la Berlin de baronul Arthur von Kleist, un emigrant rus care fusese șef al poliției înaintea căderii Imperiului Țarist. Tânăra a început atunci să se prezinte drept Anna Ceaikovski, spunând că Anna vine de la Anastasia, apoi a locuit pe la diverse cunoștințe, la familia Peuthert, la o familie de muncitori săraci numită Bachmann și la un anume inspector Grünberg. Acesta a aranjat o întâlnire între Anna și sora țarinei Alexandra, prințesa Irene de Hesse și Rin, dar Irene nu a recunoscut-o pe fată, apoi a aranjat o vizită a prințesei Cecilia a Prusiei, dar tânăra impostoare a refuzat să vorbească cu ea, iar Cecilia a plecat confuză de la întâlnire.
blankÎn 1925, Anna s-a îmbolnăvit de o infecție tuberculoasă la nivelul brațului și a fost internată în mai multe spitale pentru tratament. Într-una dintre aceste perioade a fost vizitată de tutorele copiilor țarului Nicolae al II-lea, Pierrre Gilliard, de soția acestuia, Șura, care fusese moașa Anastasiei, și de sora țarului, Marea Ducesă Olga Alexandrovna a Rusiei. Deși și-au arătat compasiunea pentru tânăra fată bolnavă, în final toți au spus că nu poate fi Anastasia.
În martie 1926, Anna și-a petrecut convalescența la Lugano pe cheltuiala unchiului Marii Ducese Anastasia, Prințul Valdemar al Danemarcei, care s-a arătat dispus să o întrețină cât timp ce se făceau cercetări pentru stabilirea identității ei. Pentru a-i permite să călătorească, Biroul pentru Străini din Berlin i-a eliberat un certificat temporar de identitate pe numele Anastasia Ceaikovski, cu datele personale ale Marii Ducese Anastasia, iar în iulie 1926 femeia a fost mutată la sanatoriul Stillachhaus din Oberstdorf, în Alpii Bavarezi.
Aici a fost vizitată de Tatiana Melnik, nepoata lui Serghei Botkin, șeful Biroului pentru refugiați ruși din Berlin, care era fiica medicului personal al familiei țariste, Evgheni Botkin (acesta fusese ucis de bolșevici împreună cu familia țarului, în 1918). Tatiana o cunoscuse pe Marea Ducesă Anastasia în copilărie și o văzuse pentru ultima oară în februarie 1917, iar acum i s-a părut că fata este Anastasia și a presupus că incapacitatea ei de a-și aminti întâmplări din trecut și de a vorbi limba rusă se leagă de traumele fizice și psihice prin care a trecut, așa că a învățat-o chiar ea diverse amănunte legate de viața în familia imperială.blank
În 1927, sub presiunea familiei, prințul Valdemar a încetat să o mai sprijine financiar pe Anna Ceaikovski, dar ducele George de Leuchtenberg, o rudă îndepărtată a țarului, s-a oferit să o găzduiască la Castelul Seeon. Între timp, fratele țarinei Alexandra, Ernest Louis, Mare Duce de Hesse, a angajat un detectiv particular pentru a face cercetări cu privire la identitatea femeii. Acesta a descoperit că ea era de fapt o muncitoare poloneză pe nume Franziska Schanzkowska care în timpul Primului Război Mondial muncea într-o fabrică de muniție. În acea perioadă a aflat că logodnicul ei a fost ucis pe front, iar la scurt timp după aceea i-a scăpat o grenadă din mână și a explodat. Fata s-a rănit la cap, iar supraveghetorul a murit în explozie sub ochii ei. După aceea, Franziska a devenit apatică și depresivă și a fost declarată bolnavă psihic pe 19 septembrie 1916, fiind internată prin diverse azile de boli psihice. La începutul anilor 1920 Franziska a fost dată dispărută din locuința sa din Berlin, iar de atunci familia nu mai știa nimic de ea.
În mai 1927, fratele polonezei, Felix Schanzkowski, a fost adus să o vadă pe Anna și se pare că inițial acesta ar fi spus că femeia este sora lui, Franziska, dar în declarația scrisă a menționat doar că “seamănă foarte bine”, dar a insistat că există totuși deosebiri fizice și a susținut că Anna Ceaikovski nu l-a recunoscut. Mulți ani mai târziu, familia lui Felix avea să dezvăluie că el știa că femeia era sora lui, dar a ales să o lase să trăiască sub noua ei identitate, care îi asigura o viață mult mai confortabilă.
blankPrintre vizitatorii tinerei s-a aflat și prințul Felix Iusupov, soțul prințesei Irina Alexandrovna a Rusiei, care a scris: “declar categoric că ea nu este Anastasia Nikolaevna, ci doar o aventurieră bolnavă, isterică și care joacă un teatru foarte prost. Pur și simplu nu înteleg cum poate cineva să aibă dubii în privința asta. Dacă ați vedea-o, sunt convins că ați fi scârbit la gândul că această creatură groaznică ar fi fiica țarului nostru”. Totuși, alți musafiri, cum ar fi Felix Dussel, un ofițer pe care Anastasia l-a vizitat în spital în 1916, și Gleb Botkin, care o cunoscuse pe Anastasia în copilărie și era frate cu Tatiana Melnik, erau convinși că femeia spune adevărul.
În 1928, povestea ei a ajuns să fie cunoscută și în Statele Unite, unde au fost publicate articole despre falsa prințesă și astfel despre ea a aflat o prietenă din copilărie a Anastasiei, Xenia Georgievna Leeds, o prințesă rusoaică măritată cu un industriaș american. Cu ajutorul unui jurnalist, Xenia a adus-o pe femeie în Statele Unite, dar înainte de a ajunge în America, aceasta s-a oprit la Paris, unde l-a întâlnit pe Marele Duce Andrei Vladimirovici al Rusiei, vărul țarului, care a spus și el că Anna este Anastasia. Apoi, timp de 6 luni, tânăra a trăit la New York, la familia Leeds.
După zece ani de la asasinarea țarului, în iulie 1928, jurnalistul american care o adusese în SUA a angajat un avocat, Edward Fallows, pentru a face demersurile legale spre a obține proprietățile țarului din afara Uniunii Sovietice, iar rudele supraviețuitoare ale familiei Romanov i-au acuzat pe cei doi că vânează averi. În acest timp, după o ceartă cu Xenia, Anna s-a mutat din vila acesteia și pianistul Serghei Rahmaninov i-a aranjat să locuiască la Hotelul Garden City din New York. Aici, pentru a nu atrage atenția presei, s-a înregistrat cu numele Anna Anderson, nume pe care l-a păstrat și ulterior.blank
În octombrie 1928, după moartea mamei țarului Nicolae al II-lea, Împărăteasa Maria Feodorovna, 12 dintre rudele cele mai apropiate ale familiei imperiale s-au întâlnit la funeraliile acesteia și au semnat așa-numita Declarație de la Copenhaga, prin care o denunțau pe Anderson ca fiind o impostoare: “Simțul datoriei ne face să susținem că povestea aceasta nu e decât un basm. Memoria celor pierduți va fi batjocorită dacă permitem ca această fantasmagorie să se răspândeacă și să câștige credibilitate”.
La începutul anului 1929, Anna Anderson s-a mutat la Annie Burr Jennings, o celibatară bogată, și în următorii doi ani a cunoscut toată lumea bună din New York. Cu timpul însă, a început să aibă ieșiri violente, și-a omorât papagalul și o dată a fost văzută alergând goală pe acoperiș. În iulie 1930, un judecător al Curții Supreme din New York a semnat ordinul de internare a ei într-un ospiciu și, ca să nu fie dusă la ospiciu, Anna s-a închis în camera ei, fiind nevoie ca ușa să-i fie spartă cu toporul. Până la urmă a fost dusă cu forța la Sanatoriul Four Winds din Westchester County unde a rămas mai bine de un an. În august 1932, Anna s-a întors în Germania, însoțită de o asistentă particulară și a mai stat șase luni în aripa de psihiatrie a unui sanatoriu din Ilten, aproape de Hanovra.
blankÎntoarcerea Annei Anderson în Germania a atras atenția presei și i-a determinat din nou pe unii nobili germani să-i susțină cauza, să o găzduiască și să o întrețină financiar. În 1932, ziarul britanic News of the World a publicat un articol prin care o acuza că este o impostoare româncă și a urmat un lung proces pentru calomnie, iar în paralel avocații Annei au contestat modul în care a fost împărțită averea țarului Nicolae al II-lea între rudele sale legitime, litigiul rămânând nerezolvat timp de zeci de ani.
Femeia s-a întâlnit pentru ultima oară cu familia Schanzkowski în 1938 pentru că una dintre surorile ei naturale, Gertrude, insista că femeia e Franziska, iar guvernul nazist a propus organizarea unei întâlniri pentru a determina identitatea ei. Dacă s-ar fi dovedit că a mințit, aceasta ar fi urmat să fie arestată, așa că familia Schanzkowski a refuzat în cele din urmă să semneze declarații împotriva ei și nu s-a mai întâmplat nimic. Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial Anna Anderson locuia la Palatul Winterstein, într-o regiune care urma să ajungă sub ocupație sovietică, dar în 1946 Prințul Frederick de Saxa-Altenburg a ajutat-o să treacă granița pe la Bad Liebenzell în zona de ocupație franceză.blank
Cu ajutorul prințului, Anna Anderson s-a stabilit într-o fostă cazarmă din sătucul Unterlengenhardt, în zona Munților Pădurea Neagră. Lili Dehn, o fostă prietenă a țarinei Alexandra Feodorovna, a vizitat-o și a recunoscut-o ca fiind Marea Ducesă Anastasia, dar Charles Sydney Gibbes, profesorul de engleză al copiilor țarului, a declarat ferm că este o impostoare.
Cu timpul, femeia s-a izolat de lume, trăind înconjurată de pisici, într-o casă din ce în ce mai dărăpănată. În mai 1968, a fost dusă la spital după ce a fost găsită inconștientă în casă, înconjurată de 60 de pisici, iar după ce a ieșit din spital, a plecat în Statele Unite, unde s-a căsătorit formal cu un anume Jack Manahan, profesor de istorie și genealog, prieten cu jurnalistul care o dusese prima dată în America.
blankJack și Anna, care se numea acum Anastasia Manahan, au devenit cunoscuți în zona Charlottesville ca fiind un cuplu complet excentric. Deși Jack Manahan era bogat, cei doi trăiau în mizerie, înconjurați de un număr mare de câini și pisici, între mormane de gunoi. Pe 20 august 1979, Anna Anderson a fost dusă la spital din pricina unei probleme intestinale, apoi, în noiembrie 1983, femeia a fost dusă la un azil de bătrâni. Câteva zile mai târziu, Manahan a scos-o din instituție pur și simplu răpind-o și timp de trei zile au mers cu mașina prin Virginia. Cei doi au fost dați în urmărire în 13 state, au fost găsiți, iar Anna a fost din nou internată la azil. În ianuarie se pare că a suferit un accident vascular cerebral, iar pe 12 februarie 1984 a murit de pneumonie, fiind incinerată în aceeași zi. Soțul ei, profesorul Manahan avea să moară în martie 1990.

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *