Asasinarea lui Nicolae Iorga, o mare tragedie națională. Viața celui mai mare cărturar român a stat în slujba istoriei României

Nicolae Iorga s-a născut în Botoșani pe 5 iunie 1871, fiind fiul avocatului Nicu Iorga, dintr-o veche familie de negustori, și al Zulniei Arghiropol, fiica scriitoarei Elena Drăghici. În 1876, la vârsta de treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani, tatăl moare din cauze necunoscute, lăsându-i pe Nicolae și pe fratele său mai mic, George, orfani, o pierdere pe care istoricul o va aminti în scrierile sale.

În 1878, a fost admis la Școala Marghian Folescu, iar profesorii i-au permis la vârsta de nouă ani să le predea câteoată colegilor săi istoria României. Copilul a făcut gimnaziul și liceul la Colegiul Laurian din Botoșani și, din anul 1883, a început să dea meditații colegilor pentru a crește veniturile familiei. Trei ani mai târziu, în 1886, a fost eliminat temporar din școală pentru că nu salutase un profesor și a decis să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind admis cu bursă.

Vorbea deja fluent franceza, italiana, latina și greaca. La șaptesprezece ani, Iorga devine rebel, este interesat de activități politice și se auto-declară marxist. Încalcă regulile Colegiului Național și este suspendat pentru a doua oară, tot temporar, pierzând bursa, dar, pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu bani, se reapucă de dat meditații. A treia suspendare din liceu a venit pentru că citea în timpul unei ore.

În 1888, Nicolae Iorga a fost admis la Facultatea de Litere a Universității din Iași, acordându-i-se mai târziu o bursă. La terminarea primului an, a primit o dispensă de la Ministerul Educației care i-a permis să dea examenele pentru cel de-al treilea an și la sfârșitul lui 1888 și-a susținut examenul de licență pe care l-a luat cu magna cum laude, prezentând o disertație pe tema literaturii grecești.

Reprezentanții Ministerului Educației i-au propus un program sponsorizat de stat care le permitea celor cu rezultate excelente la învățătură să studieze în străinătate.

În 1890, la 19 ani, s-a căsătorit cu Maria Tasu, de care avea să divorțeze în 1900. Avusese anterior o relație cu Ecaterina C. Botez dar, după mai multe ezitări, a decis să se căsătorească cu fiica lui Vasile Tasu, mult mai bine situat în societate. Tânărul a primit un post de profesor de latină la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești,

Iorga a studiat pentru prima dată în străinătate în Italia în aprilie și iunie 1890, apoi în Franța, unde a urmat cursurile École pratique des hautes études. În această perioadă a învățat engleza și germana, iar în 1892 a fost în Anglia și în Italia. Un an mai târziu, în 1893, s-a înscris la programul de doctorat al Universității din Berlin, dar apoi s-a mutat la Universitatea din Leipzig.

Istoricul s-a întors în țară în octombrie 1894 și s-a stabilit la București, într-o casă din zona Grădina Icoanei, obținând, la vârsta de 23 de ani, un post de profesor suplinitor.

A plecat din nou în strănătate în 1895, vizitând Olanda și, din nou, Italia, în căutarea unor documente. Revenit în țară, este numit curator și editor al colecției de documente istorice a fraților Hurmuzachi, post acordat de Academia Română la propunerea istoricului A.D. Xenopol și, din octombrie 1895, i s-a oferit un post de profesor titular de istorie universală la Universitatea din București.

În 1901, la puțin timp după divorțul de prima soție, Maria, cu care a avut patru copii, istoricul s-a căsătorit cu profesoara Ecaterina (Catinca), sora prietenului și colegului său Ioan Bogdan. Cuplul a fost în luna de miere la Veneția, unde Iorga a primit oferta lui Karl Gotthard Lamprecht de a scrie o istorie a românilor care să apară într-o lucrare de specialitate ce urma să cuprindă istoria întregii lumi.

Iorga și noua sa familia s-au mutat de mai multe ori, închiriind în cele din urmă o casă în zona Buzești de lângă Gara de Nord.

Istoricul a avut patru copii cu prima sa soție – Petru, Elena, Maria și Florica și șapte cu Catinca, cea de-a doua soție: Mircea, Adriana, Liliana, Alina, Magdalina, Ștefan și Valentin–Nicolae, dar mulți din ei au murit la vârste fragede.

Fiicele sale mai cunoscute sunt pictorița Florica Chirescu, Magdalina, Liliana și Alina. Singurul copil care l-a urmat în pasiunea sa pentru istorie a fost sculptorița Liliana Iorga care s-a căsătoritt cu istoricul Dionisie Pippidi în 1943. Alina a devenit soția unui jurist argentinian, Francisco P. Laplaza. De profesie inginer, Mircea Iorga a fost directorul Colegiul Tehnic Energetic din București, iar un alt fiu, Ștefan N. Iorga, a fost scriitor și mai târziu medic.

După ce a încercat să devină profesor al Universității din Iași, dar nu a reușit, a decis, în 1908, să se mute într-o vilă din orașul Vălenii de Munte. Aici a fondat o școală de vară, propria editură, o tipografie și suplimentul literar al Neamului Românesc, dar și un azil condus de scriitorul Constanța Marino-Moscu.

Școala sa din Văleni a fost transformată într-un centru studențesc, auto-finanțat din vânzarea de cărți poștale, dar succesul istoricului a creat panică în Austrio-Ungaria: ziarul Budapesti Hírlap a descris școala lui Iorga ca fiind un instrument pentru a radicaliza românii din Transilvania.

Implicarea lui Nicolae Iorga în dispute politice a devenit acută în timpul Primului Război Mondial. În 1915, în timp ce România era încă neutră, a trecut de tabăra predominant naționalistă, francofilă și pro-Antanta, cerând declanșarea războiului împotriva Puterilor Centrale pentru a recupera Transilvania și Bucovina.

Mai târziu, istoricul Iorga a făcut parte din cercul privat de prieteni ai tânărului rege Ferdinand și a fost considerat tutore spiritual al prințului Carol, viitorul Rege Carol al II-lea, care frecventa cursurile școlii din Văleni.

În 1916, imediat după ocupația germană, Nicolae Iorga a plecat în refugiu la Iași, familia și-a trimis-o la Odesa, iar în acest timp casa sa din Vălenii de Munte a fost ocupată și vandalizată de armata germană. Istoricul s-a întors la București după ce România a reluat contactele cu Aliații și armata germană a părăsit țara.

A fost ales în deputat în alegerile din noiembrie 1918, devenind președinte al camerei inferioare a Parlamentului, fiind prima persoană care a deținut acest post în România Mare, iar pe 1 decembrie a fost unul dintre participanții la Marea Adunare de la Alba Iulia. Deși nu a fost invitat la Conferința de Pace de la Paris, a susținut-o pe Regina Maria în rolul ei de negociator informal pentru România, fapt ce a dus la o strânsă prietenie cu regina României.

În 1921 și 1922 a ținut cursuri în străinătate, cele mai importante fiind la Universitatea din Paris, a fondat o școală românească în capitala franceză și Accademia di Romania din Roma.

Nicolae Iorga a devenit prim-ministru al României în aprilie 1931, la cererea lui Carol al II-lea. Principalul conflict al lui Carol din mandatul lui Iorga era cel cu Garda de Fier, organizație a cărei popularitate era în creștere. În martie 1932, Iorga a semnat un decret prin care mișcarea era scoasă în afara legii, decret care a reprezentat începutul conflictelor cu fondatorul Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu.

Marea problemă cu care se confrunta Iorga ca premier era criza economică, dar administrarea proastă a problemelor economice l-a făcut pe istoric ținta batjocurilor și indignării în rândul publicului larg. A luat măsuri riscante politic, a redus deficitul bugetar prin măsuri drastice precum tăierile salariilor tuturor bugetarilor sau concedieri, iar aceste decizii au contribuit la creșterea popularității Gărzii de Fier în rândul populației.

Nicolae Iorga și-a prezentat demisia din funcție în mai 1932, întorcându-se la viața academică, dar conflictele politice s-au reflectat și în viața sa academică.

În 1934, Iorga a condamnat public Garda de Fier, după ce nicadorii l-au asasinat pe premierul național-liberal Ion G. Duca. În timpul anchetelor desfășurate în rândul legionarilor, Iorga a intervenit pentru eliberarea filozofului Nae Ionescu și l-a invitat pe poetul legionar Radu Gyr pentru a ține o cuvântare la Văleni.

Istoricul și-a exprimat public temerile față de pericolul pe care îl reprezenta Germania Nazistă, dar și opinia clară despre pericolul sovietic și soarta românilor din Uniunea Sovietică. Curând a început să primească amenințările cu moartea de la Garda de Fier, iar acet lucru l-a făcut să se retragă de la Universitate și să se refugieze în Vălenii de Munte, rămânând însă activ pe scena academică.

În 1938, s-a alăturat guvernului lui Miron Cristea, iar în aprilie, istoricul s-a aflat în mijlocul unui scandal care a dus la arestarea lui Codreanu.

Iorga a refuzat să ia parte la procesul acestuia, cerând judecătorilor retragerea acuzației de calomnie pe care o formulase inițial și avertizând că Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să urmeze un program de reabilitare psihică.

În 1939, după ce campania mișcările Gărzii de Fier au degenerat, Iorga a apărut la tribuna Senatului și a cerut încetarea violențelor.

În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Cedarea Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe marele Iorga. La două ședințe ale Consiliului de Coroană ținute pe 27 iunie a fost unul din cei șase membri care s-au opus ultimatumului impus de URSS, cerând cu insistență apărarea armată a Basarabiei.

Considerat vinovat pentru moartea legionarului Corneliu Zelea Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier, prin scrisori pline de ură, atacuri în presa mișcării legionare și conferințe împotriva sa ținute la sediul legionar din Văleni.

Istoricul a fost obligat să-și părăsească domicilul din București, unde avea o casă în cartierul Dorobanți, și cel din Vălenii de Munte din cauza cutremurului din noiembrie 1940, astfel că s-a mutat în vila sa din Sinaia. De aici a fost ridicat de un grup de legionari în după-amiaza zilei de 27 noiembrie și ucis lângă Strejnic. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm. Raportul nr. 2024 din 29 noiembrie 1940 întocmit de locotenent colonelul Alexandru Ionescu, adresat Prefecturii din Prahova consemnează: „Dimineaţa, la orele 07.15, s-a găsit cadavrul profesorului Nicolae Iorga, pe moşia domnului Radovici din marginea de est a comunei Strejnic, judeţul Prahova. Maiorul Bratu Aurel, la ordinul subsemnatului, s-a transportat la faţa locului şi a ridicat cadavrul cu o camionetă a Prefecturii judeţului Prahova, fiind transportat la Bucureşti şi predat familiei. Şeful de post a încheiat acte şi le-a predat procurorului Sichitiu. Autorii, până în prezent, nu au putut fi descoperiţi şi nici prinşi”.

Trupul savantului a fost ridicat de la marginea drumului în dimineața zilei de 28 noiembrie 1940 și a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi în care au avut loc funeraliile economistului Virgil Madgearu. Iata un scurt extras din discursul ținut de istoricul francez Henri Focillon: „Iorga a fost una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”.

Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării sale, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. Istoricul Nicolae Iorga avea 69 de ani.

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *