Asasinarea lui Nicolae Iorga, o tragedie națională

Nicolae Iorga s-a născut pe 5 iunie 1871 la Botoșani și a fost fiul avocatului Nicu Iorga, care provenea dintr-o veche familie de negustori, și al Zulniei Arghiropol, fiica scriitoarei Elena Drăghici. În 1876, la vârsta de 37 de ani, tatăl său a murit din cauze necunoscute, lăsându-i pe Nicolae și pe fratele său mai mic, George, orfani, o pierdere pe care istoricul o va aminti în scrierile sale.

În 1878, a fost admis la Școala Marghian Folescu, iar profesorii i-au permis la vârsta de nouă ani să le predea câteoată colegilor săi istoria României. Copilul a făcut gimnaziul și liceul la Colegiul Laurian din Botoșani și, din anul 1883, a început să le dea meditații colegilor pentru a crește veniturile familiei. Trei ani mai târziu, în 1886, a fost eliminat temporar din școală pentru că nu salutase un profesor și a decis să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind admis cu bursă.

Vorbea deja fluent franceza, italiana, latina și greaca. La șaptesprezece ani, Iorga devine interesat de activități politice și se auto-declară marxist. Încalcă regulile Colegiului Național și este suspendat pentru a doua oară, tot temporar, pierzând bursa, dar, pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu bani, se reapucă de dat lecții particulare. A treia suspendare din anii liceului a venit pentru că citea în timpul unei ore.

În 1888, tânărul a fost admis la Facultatea de Litere a Universității din Iași, acordându-i-se mai târziu o bursă, iar la încheierea primului an a primit o dispensă de la Ministerul Educației care i-a permis să-și dea toate examenele, susținându-și anticipat examenul de licență, pe care l-a luat cu magna cum laude, cu o disertație pe tema literaturii grecești.

În 1890, la vârsta de 19 ani, Iorga s-a căsătorit cu Maria Tasu, de care avea să divorțeze zece ani mai târziu și a primit un post de profesor de latină la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. În același an a primit o bursă pentru o călătorie în străinătate, a vizitat Italia în aprilie și iunie 1890, apoi a mers în Franța, unde a urmat cursurile École pratique des hautes études. În această perioadă a învățat engleza și germana, iar în 1892 a vizitat Anglia și, din nou, Italia. Un an mai târziu, în 1893, s-a înscris la programul de doctorat al Universității din Berlin, dar apoi s-a mutat la Universitatea din Leipzig.

Istoricul s-a întors în țară în octombrie 1894 și s-a stabilit la București, într-o casă din zona Grădina Icoanei, obținând, la vârsta de 23 de ani, un post de profesor suplinitor. A plecat din nou în strănătate după un an, vizitând Olanda și Italia, în căutarea unor materiale documentare, iar la întoarcerea în țară a fost numit curator și editor al colecției de documente istorice a fraților Hurmuzachi, post acordat de Academia Română la propunerea istoricului A.D. Xenopol. Din octombrie 1895, i s-a oferit un post de profesor titular de istorie universală la Universitatea din București.

În 1901, la puțin timp după divorțul de prima soție, Maria, cu care a avut patru copii, istoricul s-a căsătorit cu profesoara Ecaterina (Catinca), sora prietenului și colegului său, Ioan Bogdan. Cuplul a fost în luna de miere la Veneția, unde Iorga a primit oferta lui Karl Gotthard Lamprecht de a scrie o istorie a românilor care să apară într-o lucrare de specialitate ce urma să cuprindă istoria întregii lumi.

La București, Iorga și numeroasa sa familie s-au mutat de mai multe ori, închiriind în cele din urmă o casă în zona Buzești, lângă Gara de Nord. Istoricul a avut patru copii cu prima sa soție – Petru, Elena, Maria și Florica și va avea încă șapte cu Catinca: Mircea, Adriana, Liliana, Alina, Magdalina, Ștefan și Valentin–Nicolae, dar mulți dintre ei au murit la vârste fragede.

Fiicele sale mai cunoscute sunt pictorița Florica Chirescu, Magdalina, Liliana și Alina. Singurul copil care i-a împărtășit pasiunea pentru istorie a fost sculptorița Liliana Iorga, care s-a căsătorit cu istoricul Dionisie Pippidi în 1943. Alina a devenit soția unui jurist argentinian, Francisco P. Laplaza. De profesie inginer, Mircea Iorga a fost directorul Colegiul Tehnic Energetic din București, iar un alt fiu, Ștefan N. Iorga, a fost medic.

După ce a încercat să devină profesor al Universității din Iași, dar nu a reușit, istoricul a decis, în 1908, să se mute într-o vilă din orașul Vălenii de Munte, unde a fondat o școală de vară, propria editură, o tipografie unde tipărea suplimentul literar al Neamului Românesc, dar și un azil condus de scriitoarea Constanța Marino-Moscu.

Școala sa din Văleni a fost transformată într-un centru studențesc, auto-finanțat din vânzarea de cărți poștale, dar succesul istoricului a creat panică în Austro-Ungaria: ziarul Budapesti Hírlap a descris școala lui Iorga ca fiind “un instrument pentru a radicaliza românii din Transilvania”.

Implicarea profesorului în dispute politice a devenit acută în timpul Primului Război Mondial. În 1915, în timp ce România era încă neutră, a trecut de tabăra predominant naționalistă, francofilă și pro-Antanta, cerând declanșarea războiului împotriva Puterilor Centrale pentru recuperarea Transilvaniei și Bucovinei.

Mai târziu, istoricul a făcut parte din cercul privat de prieteni ai tânărului rege Ferdinand și a fost considerat tutore spiritual al prințului Carol, viitorul rege Carol al II-lea, care frecventa cursurile Școlii din Văleni.

În 1916, imediat după ce Bucureștiul a fost ocupat de armatele germane, Nicolae Iorga a plecat în refugiu la Iași, familia și-a trimis-o la Odesa, iar în acest timp casa sa din Vălenii de Munte a fost ocupată și vandalizată de soldații Puterilor Centrale.

La sfârșitul anului 1918, a fost ales deputat, devenind președinte al camerei inferioare a Parlamentului, fiind prima persoană care a deținut acest post în România Mare. Deși nu a fost invitat la Conferința de Pace de la Paris, Iorga a susținut-o pe Regina Maria în misiunea ei de negociator informal pentru cauza României, fapt ce i-a adus simpatia și afecțiunea întregii case regale.

În 1921 și 1922, Iorga a susținut o serie de cursuri în străinătate, cele mai importante fiind la Universitatea din Paris, a fondat o școală românească în capitala franceză și Accademia di Romania la Roma.

După Restaurația regelui Carol al II-lea, Nicolae Iorga a devenit prim-ministru al României, la cererea expresă a suveranului, dar tulburii ani ’30 îi vor marca destinul ulterior. Principalul conflict al lui Carol în timpul mandatului lui Iorga a fost cel cu Garda de Fier, organizație ce avea o popularitate în creștere. În martie 1932, Iorga a semnat un decret prin care mișcarea era scoasă în afara legii, iar această decizie a reprezentat începutul conflictelor cu fondatorul Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu.

Marea problemă cu care se confrunta Iorga ca premier era însă criza economică, iar administrarea proastă a afacerilor legate de buget și administrație l-a făcut pe istoric ținta batjocurilor și indignării în rândul publicului larg. A luat măsuri riscante politic, a redus deficitul bugetar prin măsuri drastice precum tăierile salariilor tuturor bugetarilor sau concedieri, iar aceste decizii au contribuit la creșterea popularității Gărzii de Fier în opinia publică.

Nicolae Iorga și-a prezentat demisia din funcție în mai 1932, întorcându-se la viața academică, dar, din păcate, conflictele politice s-au reflectat și în cariera sa universitară.

În 1934, istoricul a condamnat public Garda de Fier, după ce nicadorii l-au asasinat pe premierul național-liberal Ion G. Duca, dar în timpul anchetelor desfășurate în rândul legionarilor, Iorga a intervenit pentru eliberarea filozofului Nae Ionescu și l-a invitat pe poetul legionar Radu Gyr să țină o cuvântare la Văleni.

Și-a exprimat apoi public temerile față de pericolul pe care îl reprezenta Germania nazistă, dar și opinia clară cu privire la pericolul sovietic și soarta românilor din URSS. Curând a început să primească amenințări cu moartea de la Garda de Fier, iar acest lucru l-a făcut să se retragă de la Universitate și să se refugieze la Vălenii de Munte, rămânând însă activ pe scena academică.

În 1938, s-a alăturat guvernului lui Miron Cristea, iar în aprilie, istoricul s-a aflat în mijlocul unui scandal care a dus la arestarea lui Codreanu. Iorga a refuzat să ia parte la procesul acestuia, cerând judecătorilor retragerea acuzației de calomnie pe care o formulase inițial și avertizând că Zelea Codreanu ar trebui să urmeze un program de reabilitare psihică.

În 1939, după ce mișcările Gărzii de Fier au degenerat, Iorga a apărut la tribuna Senatului și a cerut încetarea violențelor.

După doar un an, domnia lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Cedarea Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe marele Iorga. La ședințele Consiliului de Coroană ținute pe 27 iunie a fost unul din cei șase membri care s-au opus ultimatumului impus de URSS, cerând cu insistență apărarea armată a Basarabiei.

Considerat vinovat moral pentru moartea legionarului Corneliu Zelea Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier, prin scrisori pline de ură, atacuri în presa mișcării legionare și conferințe împotriva sa ținute la sediul legionar din Văleni.

Istoricul a fost obligat să-și părăsească domicilul din București, unde avea o casă în cartierul Dorobanți, din cauza cutremurului din noiembrie 1940. După ce a fost căutat mai întâi acasă, apoi la Academie, Iorga fost ridicat de un grup de cinci legionari conduși de inginerul Boeru în după-amiaza zilei de 27 noiembrie din casa sa din Vălenii de Munte (alte informații arată că a fost luat din locuința din Sinaia) și ucis lângă Strejnic. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm. Raportul nr. 2024 din 29 noiembrie 1940 întocmit de locotenent colonelul Alexandru Ionescu, adresat Prefecturii din Prahova consemnează: „Dimineaţa, la orele 07.15, s-a găsit cadavrul profesorului Nicolae Iorga, pe moşia domnului Radovici din marginea de est a comunei Strejnic, judeţul Prahova. Maiorul Bratu Aurel, la ordinul subsemnatului, s-a transportat la faţa locului şi a ridicat cadavrul cu o camionetă a Prefecturii judeţului Prahova, fiind transportat la Bucureşti şi predat familiei. Şeful de post a încheiat acte şi le-a predat procurorului Sichitiu. Autorii, până în prezent, nu au putut fi descoperiţi şi nici prinşi”.

Trupul savantului a fost ridicat de la marginea drumului în dimineața zilei de 28 noiembrie 1940 și a fost înmormântat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi în care au avut loc funeraliile economistului Virgil Madgearu. Iată un scurt extras din discursul ținut de istoricul francez Henri Focillon: „Iorga a fost una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”.

Moartea lui Iorga a cutremurat comunitatea academică și întreaga societate românească. După aflarea veștii asasinării sale, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. Istoricul Nicolae Iorga avea 69 de ani.

Soția marelui istoric, Ecaterina Iorga, a murit după doar un an, pe 23 noiembrie 1941. Profesoara Emilia Grecu scria atunci:

“Duminică 23 Nov., la ora închinării, s-a stins din viaţă, aceea care a fost soţia marelui cărturar N. Iorga. A pornit în calea veșniciei purtând în suflet povara unei dureri supraomeneşti.

Resemnarea şi demnitatea cu care a suportat ea această suferinţă a fost, pentru cei care au cunoscut-o din copilărie, o definiţie a caracterului său integru şi distins, cum rar se întâlneşte. Devotată în extrem alor săi în bine şi în rău, se dăruia întreagă. Discreţia ei era desăvârşită. Modestă în toate. Dacă împrejurările unor măriri la care a dus-o soarta îi cereau să iasă din cadrul modestiei sale, nu era mulţumită şi repede arunca podoaba convenienţei. Sinceră şi cinstită în faptă şi vorbă. Respingea obiceiurile ce i se păreau că n-au la bază sensul real. Prietenia ei era de durată, în adâncime. Rupea cu tradiţia, atunci când morala faptelor intervenea. Scrisul îi era clar şi sincer ca şi sufletul ei. Neobosită colaboratoare discretă la lucrările nenumărate ale ilustrului său soţ. Cu multă înţelegere îi acorda liniştea necesară preocupărilor sale ştiinţifice, obţinând stima reciprocă şi armonia desăvârşită între cei doi soţi dispăruţi.

Am fost şi m-am liniştit, vărsând o lacrimă caldă lângă trupul său neînsufleţit, şi, numai după aceea mi-am reamintit cum spunea ea acum câteva luni: „la înmormântarea mea nu vreau să asiste nimeni…”

Ziarul Universul a consemnat pe scurt: “Coborâtoare din vechea familie de cărturari Bogdan, Ecaterina Iorga a fost soţia şi sfetnica cea mai devotată a profesorului Nicolae Iorga. Când marele savant şi-a sfârşit viaţa într-un chip atât de tragic, s-a rupt o fibră, — cea mai sensibilă, cea mai puternică, — în sufletul vrednicei sale soţii. Suferinţa a ros trupul ei firav, din care sufletul s-a înălţat către ceruri, alături de soţul ei.

Şi în ziua Sfintei Ecaterina, ziua numelui ei, când toţi cei dragi îi aduceau flori să-şi împodobească cu ele căminul, aceiaşi copii dragi, rude şi prieteni, au venit cerniţi, după despărţirea de anul trecut, — mâine se împlineşte un an de la săvârşirea din viaţă a profesorului Nicolae Iorga, — cerniţi după despărţirea de acum, să o conducă pe ultimul drum şi să-i împodobească ultimul cămin cu florile pe care le-a iubit atât de mult.

Trista ceremonie a fost oficiată de un sobor de preoţi în capela cimitirului Bellu unde, pe un catafalc acoperit cu flori se afla sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale Ecaterinei Nicolae Iorga.

Au fost din faţă membrii familiei: d-nii Munteanu Râmnic, Vasilescu Karpen, D. Pompei, D. R. Ioaniţescu, G. Taşcă, dr. Topa, profesori universitari, foşti miniştri, prof. George Brătianu, Papacostea, G. Ardeleanu, D. I. Ianculescu, N. Batzaria, Pavel Savu, Banu Teodorescu, etc. precum şi un mare număr de doamne, profesori universitari, studenţi, prieteni şi cunoscuţi ai dispărutei.

După terminarea serviciului religios, sicriul a fost ridicat de pe catafalc şi purtat la locul de veci unde a fost înhumat”.