Augusta Viktoria s-a născut pe 22 octombrie 1858 la Castelul Dolzig din Voievodatul Lubusz din Polonia și a fost fiica cea mare a lui Frederic al VIII-lea, viitor Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, și a Prințesei Adelheid de Hohenlohe-Langenburg, strănepoata reginei Victoria a Angliei. Prințesa a crescut la Dolzig până la moartea bunicului ei, Christian August al II-lea, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, în 1869, apoi familia s-a mutat la Castelul Primkenau.
Pe 27 februarie 1881, Augusta s-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea, Prințul Wilhelm al Prusiei, care intenționase inițial să o ia de soție pe verișoara lui primară, prințesa Elisabeta de Hesse și de Rin, dar tânăra îl refuzase. Afectat de răspunsul Ellei, prințul a decis că nu se va căsători niciodată, dar s-a răzgândit imediat ce a întâlnit-o pe delicata Augusta Viktoria.
Familia lui Wilhelm a fost inițial împotriva mariajului, pentru că tatăl ei nu era suveran, dar cancelarul Otto von Bismarck a fost un susținător puternic al uniunii, sperând că astfel se va pune capăt disputei dintre guvernul prusac și tatăl Augustei. În cele din urmă, hotărârea lui Wilhelm, sprijinul lui Bismarck și determinarea mamei de a-l ajuta să treacă refuzul pe care îl primise de la prințesa Ella de Hesse și Rin au determinat familia imperială să își dea consimțământul oficial.
Augusta era cunoscută sub numele “Dona” în familie și a avut inițial o relație bună cu soacra ei, Victoria, care spera că tânăra prințesă o va ajuta să-și îmbunătățească relațiile foarte proaste cu fiul său, dar acest lucru nu s-a întâmplat până la urmă, pentru că împărăteasa mamă Victoria a fost deranjată de faptul că titlul de președintă a organizației Crucea Roșie a fost preluat de Dona, care nu avea nicio experiență și nicio înclinație către îngrijirea medicală sau către caritate.
Relația dintre noră și soacră s-a mai schimbat când Wilhelm a devenit împărat, pentru că tânăra kaiserină era adesea singură când el era plecat la exerciții militare și s-a îndreptat spre împărăteasa-mamă, dar nu și-a lăsat niciodată copiii singuri cu ea, ca nu cumva să fie influențați de binecunoscutul liberalism al acesteia.
Augusta nu avea relații cordiale nici cu surorile lui Wilhelm și o detesta în special pe prințesa Sofia, căsătorită cu regele Constantin I al Greciei. În 1890, când cumnata și-a anunțat intenția de a se converti la religia ortodoxă, Dona a chemat-o și i-a spus că, dacă va face acest lucru, Wilhelm îi va interzice accesul în Germania și sufletul ei va ajunge în iad. Sofia a răspuns că decizia îi aparține, cele două femei s-au certat, kaiserina a a făcut o criză de nervi și a născut prematur, spunând mai târziu că, dacă copilul ar fi murit, Sofia ar fi fost vinovată.
După înfrângerea suferită de Germania în Primul Război Mondial, împăratul Wilhelm al II-lea a abdicat pe 9 noiembrie 1918, punând capăt unei domnii de 30 de ani și 147 de zile. În 1920, șocul exilului și al abdicării, combinat cu destrămarea căsătoriei fiului ei, Joachim, și sinuciderea ulterioară a acestuia s-au dovedit devastatoare pentru starea de sănătate a Augustei.
Împărăteasa a murit pe 11 aprilie 1921, în House Doorn, în Olanda, iar Wilhelm a fost extrem de afectat de moartea ei. Conducătorii Republicii de la Weimar au permis ca trupul Augustei să fie transportat înapoi în Germania, fiind depus în Templul Antichităților, nu departe de Palatul Nou din Potsdam. Pentru că nu i s-a permis să intre în țară, Kaiserul și-a putut însoți soția în ultima ei călătorie doar până la granița cu Germania.
În 1922, Wilhelm a întâlnit-o pe Hermine Reuss, și ea văduvă, și a hotărât să-și refacă viața, în ciuda opoziției din partea susținătorilor lui și a obiecțiilor propriilor copii. Fostul împărat avea 63 de ani, iar Hermine avea 34 de ani și s-au căsătorit pe 5 noiembrie 1922, la Doorn.
Medicul fostului kaiser, Alfred Haehner, a susținut că Hermine s-a căsătorit cu împăratul exilat în speranța că va deveni împărăteasă, dar în scurt timp a realizat că acest lucru este imposibil. Cu puțin înainte de prima aniversare a nunții cuplului, Haehner a povestit că era de față în momentul în care Hermine a spus cât de mult regretă acest mariaj. Totuși, aparent cuplul a avut o viață fericită.
În 1927, Hermine a scris cartea “O împărăteasă în exil: Zilele mele în Doorn”, o relatare a vieții ei de până atunci, în care a vorbit în termeni elogioși despre Kaiser, a avut grijă de administrarea proprietăților acestuia, a înființat o organizație de ajutorare a persoanelor defavorizate, a rămas în contact cu cercurile monarhiste și naționaliste și a fost însoțitoarea constantă a bătrânului împărat până la moartea acestuia, în 1941.
După moartea lui, Hermine s-a întors în Germania pentru a locui la moșia primului ei soț în Saabor, Silezia de Jos. În timpul ofensivei Vistula-Oder de la începutul anului 1945, a fugit de Armata roșie care avansa în Europa la moșia surorii sale din Rossla, Turingia, iar după finalul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ținută sub arest la domiciliu în Frankfurt pe Oder, în zona de ocupație sovietică, fiind mai târziu încarcerată în lagărul Paulinenhof. Pe 7 august 1947, la vârsta de 59 de ani, Hermine a murit brusc din cauza unui atac de cord, în timp ce se afla sub paza Armatei Roșii, într-un mic apartament din Frankfurt. Prințesa a fost înmormântată în Templul antic al Parcului Sanssouci din Potsdam.
