Barbu Ștefănescu Delavrancea, copilul din Bariera Vergului care a ajuns primar al Bucureștiului și membru al Academiei Române

“Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei. Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.” (Bunicul, 1893)

 

Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a născut pe 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă din bariera Vergului din București, fiind cel mai mic dintre copii familiei. Tatăl lui, zis Ștefan „căruță-goală“, se numea Ștefan Tudorică Albuș,i era din neamul unor ciobani vrânceni și devenise căruțaș de grâne. Mama scriitorului era Iana (Ioana sau Ana), „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“.

 

Copilul își petrece primii ani de viață în casa familiei din ulița Vergului, apoi părinții îl înscriu la cursurile diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În 1866 este elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, apoi urmează Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, iar în 1877 devine student la Facultatea de Drept.

 

Începe să publice versuri în ziarul România liberă, iar în 1878 îi apare primul volum. În 1882, Barbu Delavrancea obține licența la Facultatea de Drept din București, apoi se mută la Paris unde va locui între 1882 și 1884 și la revenirea în țară începe să colaboreze cu România Liberă.

Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și un excepțional orator, Delavrancea intră în politică și ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. În această calitate promovează şi aplică Legea repausului duminical, explicând „că muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecând la lucru în zori şi întorcându-se acasă noaptea, târziu“ și militând pentru “dreptul acestora de a-şi mângâia copiii, de a-i iubi, de a-i creşte şi cunoaște”.

 

Scriitorul a fost căsătorit cu profesoara Marya Delavrancea, directoarea Şcolii Centrale de Fete între anii 1912-1927 și a avut patru fiice: Cella Delavrancea, pianistă, scriitoare și profesoară de pian, despre care Ion Luca Caragiale scria în 1909: “Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta”, Henrieta Delavrancea Gibory, una dintre primele arhitecte din București, Margareta și Niculina.

 

Pe 12 mai 1912, scriitorul este ales membru al Academiei Române. În 1916, când Guvernul României și Familia Regală au plecat în refugiu la Iași, Barbu Ștefănescu Delavrancea a rămas în Bucureşti. A plecat împreună cu familia cu cel din urmă tren și a găsit cu greu un adăpost modest în Păcurari, pe strada Pojărniciei numărul 2, în casa Elizei Tulbure. Acolo va locui împreună cu soţia şi cele patru fiice, chinuit de o angină pectorală și de depresia provocată de situaţia în care se afla țara. În ultimele săptămâni de viaţă, a primit vizita bunului său prieten, Alexandru Vlahuţă, cu care, alături de I.L. Caragiale, alcătuiseră triada „Alecu, Iancu şi Barbu“ și care va povesti mai târziu că l-a găsit „cu părul răsfirat pe pernă şi cu barba crescută, ca Ştefan cel Mare, din piesa lui, pe patul de moarte“.

Scriitorul a murit în noapte de 29 spre 30 aprilie 1918, la vârsta de 60 de ani.

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *