Biata Regină Anna a Marii Britanii

Anna a Marii Britanii s-a născut în după-amiaza zilei de 6 februarie 1665 la Palatul St James din Londra, fiind al patrulea copil și cea de-a doua fiică a lui Iacob, Duce de York, viitorul rege Iacob al II-lea al Angliei, și a primei soții a acestuia, Lady Anne Hyde.

Fetița a fost botezată la capela palatului St James, nași fiindu-i sora mai mare, Maria, arhiepiscopul de Canterbury, Gilbert Sheldon, și Ducesa de Monmouth.

 

În copilărie Anna a suferit de o afecțiune a ochilor și pentru tratament a fost trimisă în Franța unde a locuit cu bunica paternă, Henrietta Maria, la Castelul Colombes, în apropiere de Paris. După decesul bunicii sale în 1669, Anna a locuit cu mătușa ei, Henrietta Anna, Ducesă de Orléans, iar când și aceasta a murit brusc în 1670 prințesa s-a întors în Anglia. Mama ei va muri anul următor și, conform tradiției din familia regală, Anna și sora ei au fost separate de tatăl lor, locuind în propria casă la Richmond și fiind plasate în grija colonelului Edward Villiers și a soției acestuia, Lady Frances Villiers.

În jurul anului 1671, Anna a făcut cunoștință cu Sarah Jennings, care mai târziu îi va deveni prietenă apropiată și unul dintre cei mai influenți consilieri ai ei. Aceasta s-a căsătorit cu John Churchill, viitorul Duce de Marlborough, unul dintre cei mai importanți generali ai Annei.

În 1673 tatăl prințesei s-a recăsătorit cu o prințesă catolică, Mary de Modena, care era cu numai șase ani și jumătate mai mare decât Anna și s-a convertit la catolicism. Fratele lui Iacob, moștenitorul tronului, nu a avut copii legitimi supraviețuitori, așa încât Ducele de York era al doilea în linia de succesiune, urmat de cele două fiice ale sale din prima căsătorie, Maria și Anna. În următorii zece ani, noua Ducesă de York a avut zece copii, însă toți au murit la naștere sau la vârste foarte fragede.

 

În noiembrie 1677, sora mai mare a Annei s-a căsătorit cu un prinț olandez, Willem de Orania, dar Anna nu a putut participa la nuntă pentru că era bolnavă de variolă și, până când ea s-a vindecat, Maria deja plecase în Olanda. Lady Frances Villiers, soția tutorelui Annei, s-a îmbolnăvit și ea de variolă și a murit, astfel că Lady Clarendon a fost numită noua guvernantă a tinerei prințese.

Din cauza curentului anti-catolic din epocă, tatăl și mama ei vitregă s-au mutat la Bruxelles, apoi în Scoția, Anna i-a vizitat de mai multe ori în ambele țări, dar s-a întors în Anglia în mai 1682, aceasta fiind ultima ei călătorie în afara Angliei.

Pe 28 iulie 1683 Anna s-a căsătorit cu prințul protestant George al Danemarcei, fratele regelui Christian al V-lea, la capela regală din Londra. Deși a fost o căsătorie aranjată, ei au fost parteneri devotați și fideli. La câteva luni de la căsătorie, Anna a rămas însărcinată, însă a născut un copil mort în mai 1684. În următorii doi ani, ea a mai născut două fiice, Mary și Anna Sophia.

Când unchiul ei, regele Carol al II-lea a murit în 1685, tatăl Annei l-a urmat la domnie sub numele de Iacob al II-lea în Anglia și Irlanda și Iacob al VII-lea în Scoția, însă nu a fost bine primit de englezi, care nu vedeau cu ochi buni catolicismul său. Anna continua să participe la slujbele anglicane, iar când tatăl ei a încercat să o boteze pe nepoata sa cea mică în credința catolică, prințesa a izbucnit în lacrimi spunând: “Biserica de la Roma este rea și periculoasă”.

La începutul anului 1687, ea a suferit un avort spontan, soțul ei s-a îmbolnăvit de variolă, cele două fiice ale lor au murit de aceeași boală, iar la sfârșitul anului, Anna a născut un alt copil decedat.

 

În același timp, cea de-a doua soție a lui Iacob, Maria de Modena, a rămas însărcinată pentru prima dată de la urcarea pe tron a soțului ei, dar Anna i-a scris surorii sale că crede că regina are o sarcină falsă în încercarea de a introduce un fals moștenitor în succesiune. Anna a suferit un alt avort spontan în aprilie 1688 și a părăsit Londra pentru a se recupera. Pe 10 iunie 1688, regina a născut un fiu, James Francis Edward, astfel că a apărut temerea că viitorul rege al Angliei va fi catolic.

În acest timp Anglia era cuprinsă de mișcările care au culminat cu evenimentul care va rămâne în istorie sub numele “Revoluția glorioasă”. Cumnatul Annei, William de Orania, a invadat Anglia pe 5 noiembrie 1688 într-o acțiune care a dus la detronarea pe regelui Iacob, Anna fiind la curent cu planurile lui. La sfatul familiei Churchill, ea a refuzat să îi fie alături tatălui său și pe 18 noiembrie i-a scris lui William spunându-i că este de acord cu acțiunile sale. Churchill l-a abandonat pe rege pe 24 noiembrie, iar a doua zi Iacob a ordonat ca prietena Annei, Sarah Churchill, să fie arestată și adusă la palatul St James. Anna și Sarah au părăsit Whitehall pe scara de serviciu și au petrecut o noapte în casa episcopului Londrei.

 

Două săptămâni mai târziu, Anna a plecat la Oxford unde s-a întâlnit cu soțul ei, Prințul George. “Dumnezeu să mă ajute, chiar și copiii mei m-au părăsit ” a spus Iacob când a descoperit că fiica sa cea mica plecase. Pe 19 decembrie, Anna s-a întors la Londra, iar Iacob a plecat în Franța trei zile mai târziu.

În 1689, Adunarea Convenției Parlamentului a declarat că Iacob a comis un act de abdicare când a plecat și, deci, tronurile Angliei și Irlandei erau vacante. Parlamentul Scoției a avut o acțiune similară, iar William și Maria au fost declarați monarhi ai celor trei regate, Anna și descendenții ei fiind în linia de succesiune după aceștia. Pe 24 iulie 1689, Anna a născut un alt fiu, Prințul William, Duce de Gloucester, care, deși bolnav, a supraviețuit copilăriei. Cum regele William și regina Maria nu aveau copii, se părea că fiul Annei va moșteni coroana.

Curând după ascensiunea pe tron, aceștia l-au răsplătit pe John Churchill cu comitatul de Marlborough, iar pe Prințul George l-au făcut Duce de Cumberland, dar în scurt timp au început să apară tensiuni între cele două surori.

 

În ianuarie 1692, bănuind că John Churchill conspiră în secret cu susținătorii lui Iacob, William și Maria l-au demis din funcție, cerându-i Annei să o demite pe Sarah din funcția de administrator personal, dar aceasta a refuzat categoric.

În aprilie, Anna a născut un fiu care a trăit doar câteva minute. Sora ei, regina Maria, a vizitat-o, însă a profitat de ocazie pentru a o mai certa o dată pentru prietenia cu Sarah, iar de atunci cele două surori nu s-au mai văzut niciodată.

După ce Maria a murit de variolă în 1694, William a continuat să domnească singur, a decis să îi acorde cumnatei sale onorurile anterioare și i-a permis să locuiască la Palatul St James, dar a exclus-o de la guvernare. Trei luni mai târziu, William l-a repus pe Marlborough în funcții.

Ultima sarcină a Annei s-a încheiat pe 25 ianuarie 1700, când a născut un alt băiat mort. Calculele arată că prințesa a fost însărcinată de cel puțin șaptesprezece ori și de douăsprezece ori a suferit avorturi spontane sau a dat naștere unor copii morți. Din cei cinci copii care au trăit, patru au murit înainte de a atinge vârsta de doi ani. Cel de-al cincilea, William, Duce de Gloucester, a murit la vârsta de unsprezece ani, pe 29 iulie 1700.

Anna suferea de crize de gută, de dureri la nivelul membrelor și, începând cu anul 1698, de dureri de stomac și de cap, motivul pentru incapacitatea de a da naștere unor copii sănătoși fiind probabil un lupus eritematos diseminat sau un diabet.

 

În 1701, pentru a exclude pretendenții romano-catolicii de la tron, Parlamentul britanic a promulgat așa numitul “Act of Settlement”, care prevedea că, în lipsa unor moștenitori direcți ai lui William al III-lea sau ai prințesei Anna, coroana britanică va fi moștenită de Sofia de Hanovra, verișoara regelui, și de copiii acesteia.

După ce William al III-lea a murit în martie 1702, Anna a fost încoronată pe 23 aprilie, dar, fiind chinuită de durerile provocate de gută, a fost purtată la Westminster Abbey într-un scaun.

Curând după ascensiune, Anna și-a numit soțul său Lord Mare Amiral dându-i controlul Marinei Regale, iar controlul armatei i l-a oferit Lordului Marlborough, soțul bunei ei prietene, pe care l-a numit general căpitan.

 După puțin timp, controversele politice și religioase au devenit violente în regat. Aproape imediat ce a urcat pe tron, Anna a fost implicată în războiul de succesiune spaniol care a durat până în ultimii ani ai domniei sale și a dominat atât politica externă, cât și politica internă a Angliei.

 

Regina Anna a devenit din ce în ce mai bolnavă, iar din ianuarie 1713 nu a mai putut să meargă din cauza durerilor. În acel an de Crăciun, a avut febră mare și a fost inconștientă ore în șir, ceea ce a dus la apariția zvonurilor despre moartea ei iminentă. Regina și-a revenit, dar a fost din nou în stare gravă începând din martie anul următor. Avea să moară în dimineața zilei 1 august 1714, la vârsta de 49 de ani, iar unul dintre medicii săi a spus că moartea ei a fost o eliberare. Regina a fost înmormântată alături de soțul și copiii ei în Capela Henric al VII-lea de la Westminster Abbey pe 24 august, fiind succedată de George I, primul rege al Marii Britanii și al Irlandei din Casa de Hanovra, fiu al Sofiei, deci urmaș direct al reginei Anne și al regelui William al III-lea.