Ana de Boemia s-a născut pe 11 mai 1366, la Praga și a fost fiica lui Carol al IV-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman, și a Elisabetei de Pomerania. Richard al II-lea al Angliei, care devenise rege la 10 ani, s-a căsătorit cu prințesa pe 22 ianuarie 1382, deși inițial îi fusese oferită ca soție o altă tânără, fiica lui Bernabò Viscontidin Milano, care ar fi adus o zestre generoasă în mariaj.
Ana de Boemia nu a avut nicio zestre și, în plus, Richard i-a plătit 20.000 de florinți fratelui ei, Wenceslas, dar au existat totuși câteva beneficii diplomatice în urma căsătoriei: comercianților englezi li s-a permis să-și extindă schimburile comerciale.
La sosirea în Anglia, Ana a fost sever criticată de nobili, probabil din cauza aranjamentelor financiare dezavantajoase ale căsătoriei. Ceremonia a avut loc la Westminster Abbey pe 22 ianuarie 1382, cei doi miri având aceeași vârstă, 16 ani, iar evenimentul a fost cea de-a cincea nuntă regală oficiată la Westminster Abbey și ultima pentru următorii 537 de ani în abația în care, de regulă, sunt încoronați și înmormântați suveranii Marii Britanii.
Cei doi au fost căsătoriți timp de 12 ani, însă nu au avut copii. Moartea Anei, în timpul unei epidemii devastatoare de ciumă, a fost o lovitură îngrozitoare pentru Richard, care era îndrăgostit de delicata sa soție.
Regina era o ființă foarte bună și oamenii din Anglia o priveau ca pe o protectoare. Sunt cunoscute încercările ei neobosite de a interveni în numele poporului pentru a obține grațieri pentru participanții la revolta țărănească din 1381, Ana fiind cea care i-a salvat viața lui John Northampton, fostul primar al Londrei, în 1384. Totuși, nu și-a putut îndeplini îndatorirea principală de regină, aceea de a oferi un moștenitor tronului Angliei. Evesham Chronicle a consemnat: “Această regină, deși nu a purtat copii, a contribuit la gloria și bogăția tărâmului, în măsura în care a putut. Nobilii și oamenii obișnuiți au suferit foarte mult la moartea ei”.
Tânăra suverană a încetat din viață pe 7 iunie 1394, la doar 28 de ani, și a fost înmormântată la Westminster Abbey. Un an mai târziu Richard a comandat un monument funerar dublu, unde urma să se odihnească și el când îi sosea timpul, și a cerut ca efigiile lor să fie făcute din cupru aurit, să fie înfățișați cu coroanele pe cap și tinându-se de mână. Mormântul comun este acum deteriorat, iar mâinile sunt rupte. În 1871, când cripta ei a fost deschisă, s-a descoperit că multe dintre osemintele reginei fuseseră furate printr-o gaură făcută printr-o parte laterală a sicriului.
La doi ani după moartea prematură a Anei, pe 31 octombrie 1396, regele Richard s-a căsătorit cu Isabella de Valois, fiica regelui Carol al VI-lea al Franței și a Isabellei de Bavaria. Mireasa avea doar șase ani și a fost încoronată ca regină a Angliei un an mai târziu. După nuntă, fetița-regină a fost luată de Richard în Anglia și a fost plasată în castelul Windsor, sub supravegherea unei guvernante, Lady de Coucy. Deși căsătoria a fost strict politică, Richard al II-lea și micuța Isabella au avut o relație apropiată, ca a unui frate mai mare cu o soră. Richard o vizita în mod regulat la Windsor, o amuza cu glumele lui și se pare că cea mică aștepta cu nerăbdare vizitele suveranului.
Domnia lui Richard a parcurs mai multe crize politice complicate încheiate, în final, cu abdicarea lui forțată și închiderea în Turnul Londrei, unde a murit prin înfometare pe 14 februarie 1400.
După moartea regelui, curtea franceză a cerut ca Isabella să se întoarcă în Franța. Noul suveran al Angliei, Henric al IV-lea, a refuzat inițial, considerând că regina Isabella ar trebui să se căsătorească cu fiul său, viitorul Henric al V-lea al Angliei, însă ea a refuzat ferm. Un an mai târziu, în august 1401, a fost lăsată să se întoarcă în țara natală, dar zestrea ei bogată a rămas la curtea Angliei.
Pe 29 iunie 1406, Isabella, care ajunsese la vârstă de 16 ani, s-a căsătorit cu vărul ei, Charles, ducele de Orléans, care avea doar 11 ani, după trei ani a rămas însărcinată, dar a murit la nașterea singurei ei fiice, Joan. Corpul fostei regine a Angliei a fost înmormântat la Blois, în Abația St Laumer, unde a fost descoperit în 1624, înfășurat în benzi de in impregnate cu mercur, un obicei destul de rar întâlnit în ceremoniile funerare. Rămășițele ei au fost ulterior transferate la Mănăstirea Celestinilor din Paris, al doilea cel mai important loc de înmormântare pentru regii Franței, mormânt care a fost profanat, ca și necropola regală de la Saint Denis, în timpul Revoluției Franceze.
