Caterina de’ Medici, cea mai puternică femeie a secolului al XVI-lea

Născută la Florența pe 13 aprilie 1519, Caterina a fost fiica lui Lorenzo al II-lea de’ Medici, duce de Urbino, și a prințesei Madeleine. Fetița și-a pierdut ambii părinți, rămânând orfană pe când avea doar câteva zile. Mama ei, Madeleine, a murit pe 28 aprilie 1519 de febră puerperală, o complicație a nașterii, iar Lorenzo câteva zile mai târziu. Imediat micuța a fost încredințată mătușilor ei și papei Leon al X-lea, care aparținea familiei de’ Medici, o parte din copilărie și-a petrecut-o la mănăstire, iar pe la 7-8 ani a ajuns la unchiul și verișorii ei la Roma.

Caterina a primit titlul de Ducesă de Urbino, era unica moștenitoare a imensei averi a familiei de’ Medici, iar poporul florentin o alinta duchessina, “mica ducesă”. În 1523, unchiul său a devenit papă sub numele Clement al VII-lea și zece ani mai târziu, pe 28 octombrie 1533, când Caterina avea doar paisprezece ani, a fost măritată cu ducele de Orléans, Henric al II-lea, Clement al VII-lea fiind cel care a aranjat mariajul. Tatăl lui Henric, Francisc I al Franței, a fost încântat de oportunitatea pe care i-o oferea căsătoria fiului său, pentru că astfel își putea întări influența în peninsula Italiei, dar mai ales pentru că zestrea miresei acoperea marile datorii ale casei regale.

Atât de tânără, străină într-o țară în care luptele de la curte erau complicate, ducesa s-a simțit stingheră și abandonată. În primul an de căsătorie l-a văzut puțin pe tânărul Henric, dar doamnele de la curte au tratat-o bine, fiind impresionate de inteligența ei. Moartea papei Clement al VII-lea, în septembrie 1534, i-a subminat însă poziția, pentru că noul papă, Paul al III-lea, a rupt alianța cu Franța și a refuzat să trimită o parte considerabilă din zestrea imensă a Caterinei.

Socrul ei, regele Francisc, s-a plâns: “fata a venit la mine goală”, ceea ce era foarte aproape de adevăr. Prințul Henric și-a pierdut repede interesul pentru această soție fără zestre și a avut mai multe amante, iar una dintre ele, Philippa Duci, a adus pe lume o fetiță pe care bărbatul a recunoscut-o oficial.

După zece ani de căsnicie, Caterina încă nu avea copii, iar această neîmplinire a creat mari îngrijorări în privința succesiunii, dar situația s-a schimbat curând și regina Franței a oferit țării zece moștenitori: patru băieți și șase fete, spre bucuria socrului, Francisc I, care a trăit suficient pentru a-și vedea nepoții.

Dintre acești copii, trei au devenit suverani ai Franței și toți au fost dirijați în misiunea lor regală de Caterina, descrisă ca o mamă autoritară și puternică.

În perioada în care Henric a avut-o ca amantă pe Diana de Poitiers, o femeie cu 19 ani mai vârstnică decât el, Caterina a trăit retrasă, știind însă tot ce se întâmpla în jurul său. După moartea suveranului, în iulie 1559, a luat decizia de a purta numai haine de culoare neagră în semn de doliu, chiar dacă doliul regal era culoarea albă. La tron a urmat primul născut al Caterinei, Francisc al II-lea, care avea, la acel moment, 15 ani. Tânărul fusese căsătorit cu un an înainte cu Maria, regina Scoției, dar autoritatea asupra tinerilor a fost preluată imediat de cardinalul de Lorena și ducele de Guise, pentru că Maria, noua suverană, era nepoata lor.

Pentru Caterina, mama regelui, destinul părea pecetluit. Ea trebuia, conform cutumelor, să rămână 40 de zile în locul unde murise soțul ei, dar văduva a intervenit energic în redistribuirea favorurilor regale. Fosta amantă a suveranului defunct, Diana de Poitiers, a fost obligată să restituie bijuteriile coroanei, iar Caterina s-a implicat și în viața noului cuplu regal, mai ales pentru că soția fiului ei, Maria, nu părea deloc  dispusă să se amestece în politică.

Principala preocupare a Caterinei de Medici era însă sănătatea lui Francisc al II-lea, care suferea de o malformație congenitală. Tânărul a murit în decembrie 1560 din cauza unei infecții la o ureche, iar la tronul Franței a fost instalat următorul ei fiu, Carol al IX-lea, care avea doar 10 ani când a preluat regatul. Acesta a fost momentul când Caterina a fost numită guvernantă a Franței cu puteri depline. În acea perioadă, conflictele religioase erau extrem de puternice, Caterina a încercat să medieze mai multe runde de negocieri între hughenoți și catolici, însă toate au eșuat.

Primul război religios a început cu Masacrul de la Wassy, pus la cale de puternica familie de Guise. Pe 1 martie 1562, ducele de Guise și oamenii lui au atacat și închis într-un hambar un grup de hughenoți, omorând 74 dintre ei și rănind alți 104. Bărbatul a susținut că masacrul a fost un accident regretabil și a fost ovaționat pe străzile Parisului în timp ce hughenoții cereau răzbunare, iar aceste crime au fost fitilul care a declanșat războiul civil în Franța.

De altfel, în următorii treizeci de ani regatul se va afla într-o stare de război civil sau armistițiu armat în permanență. În august 1563, când fiul Caterinei, Carol al IX-lea, a devenit major, ea a renunțat formal la regență, dar pentru că era prea tânăr și lipsit de ambiție, autoritara mamă și-a exercitat în continuare puterea.

Un an mai târziu, în martie 1564, într-un moment de relativ calm politic, mama și fiul au început “Marea călătorie de-a lungul Franței”, un turneu care a durat 28 de luni, scopul Caterina fiind ca fiul său să fie cunoscut și îndrăgit de popor.

În 1567, au reînceput conflictele interne, iar Caterina, revenită la Paris, a abandonat indulgențele față de hughenoți și a început o politică dură de represiune. Noaptea Sfântului Bartolomeu, masacrul pe care unii istorici i l-au atribuit Caterinei de Medici, iar alții fiului ei, a fost declanșat în noaptea dintre 23 și 24 august 1572, moment în care în calendarul romano-catolic este comemorat Sf. Bartolomeu. Masacrul a durat câteva zile la Paris, apoi s-a extins în alte 20 de orașe pentru o perioadă de câteva săptămâni, timp în care au fost uciși aproape 30.000 de hughenoți.

Doi ani mai târziu, Caterina de Medici s-a confruntat cu o nouă criză, Carol a murit de tuberculoză și a fost urmat la tron de Ducele d’Anjou, al treilea fiu al ei, întronat ca Henric al III-lea.

Considerat preferatul autoritarei sale mame, noul suveran a fost lăsat să guverneze singur, dar ea nu a încetat să îl supravegheze de la distanță. Chiar dacă avea aproape șaizeci de ani, regina-mamă făcea încă turnee prin țară, era aclamată de popor și a avut curajul de a înfrunta revoltele atât de frecvente ale epocii, pentru că Franța era zguduită din nou de războaiele religioase. Pe 8 septembrie 1588, Henric și-a concediat miniștrii, iar conflictele politice au căpătat noi dimensiuni.

Trei luni mai târziu regele și-a ucis adversarii direcți – pe ducele de Guise și pe apropiații acestuia – apoi i-a mărturisit crimele mamei, țintuită la pat de o infecție pulmonară. Peste câteva zile, pe 5 ianuarie 1589, Caterina, ajunsă la vârsta de șaizeci și nouă de ani, a murit de pleurezie, într-o perioadă în care Franța se află într-unul dintre cele mai grele momente ale existenței sale.

La opt luni după moartea ei, Regele Henric al III-lea a fost asasinat de un fanatic religios, iar moartea lui a însemnat sfârșitul dinastiei de Valois, după aproape trei secole de domnie.

Caterina de’ Medici, considerată astăzi cea mai puternică femeie a secolului al XVI-lea, a crezut în idealul renascentist, fiind inspirată de socrul său, Francisc I al Franței, care găzduise la curtea regală cei mai importanți artiști din Europa. În momenul în care preluase controlul finanțelor regale, suverana lansase un amplu program de patronaj pentru artiștii epocii, iar campania a durat trei decenii și a promovat răspândirea Renașterii în toate ramurile artelor.

Un inventar realizat la Hôtel de la Reine după moartea Caterinei demonstrează că a fost o colecționară pasionată de tapiserii, hărți, sculpturi, porțelanuri, ceramică de Limoges, mătăsuri chinezești, mobiliere încrustate cu fildeș și sute de portrete. Multe picturi din colecția ei au fost realizate de Jean Clouet și fiul său, François Clouet, de Jean Cousin cel tânăr și de Antoin Caron, care era pictorul oficial al curții regale.