Celebră, invidiată și admirată, dorită și detestată în același timp. Prințesa Clara și-a părăsit soțul princiar și a fugit cu un lăutar ungur

Clara Ward, Prințesă de Caraman-Chimay s-a născut pe 17 iunie 1873 în Detroit, Michigan, fiind fiica căpitanului Eber Brock Ward și a celei de-a doua soții a sa, Catherine Lyon, nepoata senatorului Benjamin Wade. Tatăl ei era bogat, probabil primul milionar din Michigan, avea afaceri cu nave cu aburi în zona Marilor Lacuri, cherestea la Michigan, producea fier și oțel și avea mine de argint în Colorado. El este cel care a fabricat primul oțel Besemer în Statele Unite la uzina sa din Wyandotte și a fost președinte al căii ferate Flint și Pere Marquette din 1860 până la moartea sa.

Căpitanul Ward a murit când Clara avea mai puțin de doi ani. Moara și fabricile de cherestea de la Ludington au fost moștenite de mama fetiței și au fost gestionate de fratele ei, Thomas R. Lyon.

Tânăra a intrat în atenția publicului în 1889 sau la începutul anului 1890, când s-a anunțat că un distins călător belgian în Statele Unite, Joseph, Prințul de Caraman-Chimay, membru al Camerei Deputaților din Belgia, a cerut-o în căsătorie pe fiica foarte tânără și foarte frumoasă a unei familii foarte bogate.

Prin această alianță Clara devenea, în mod legitim, o prințesă europeană. Soțul ei era însă de două ori mai în vârstă decât ea, era relativ sărac și nu chiar foarte chipeș, dar aceste detalii nu au fost luate în calcul. Cei doi s-au căsătorit pe 20 mai 1890, la Paris, mireasa având 16 ani, iar soțul ei, 31 de ani și la scurt timp a urmat nașterea a doi copii, Marie Elisabeth Catharine Anatole și Marie Joseph Anatole Pierre Alphonse.

Clara și prințul Joseph frecventau cele mai prestigioase restaurante din Paris și marele bucătar francez Escoffier a numit atât Oeufs à la Chimay, cât și Poulare Chimay după Prințesa Clara.

La puțin timp după nașterea celui de-al doilea copil, la începutul lunii noiembrie 1896, prințul și prințesa Chimay luau masa la Paris, într-un restaurant elegant, iar aici cânta la vioară un țigan maghiar, Rigó Jancsi, de care Clara s-a îndrăgostit la prima vedere.

După o serie de întâlniri secrete, prințesa și Rigó au fugit împreună în decembrie 1896. Spre consternarea familiei sale, ziarul Ludington Record din 24 decembrie  a publicat o știre despre fuga Clarei cu titlul “Gone With a Gypsy”. S-a spus imediat că Prințul Joseph va iniția procedura de divorț împotriva soției sale, iar în edițiile următoare ziarul a scris că cei doi amanți s-au refugiat la Budapesta. În Ungaria și chiar în Transilvania este și astăzi cunoscută o prăjitură cu blat de cacao, glazură de ciocolată și cremă de frișcă și ciocolată numită chiar Rigo Jancsi, inspirată de scandaloasa afacere ai cărei protagoniști au fost Clara Ward și lăutarul maghiar. Prințul și Prințesa de Caraman-Chimay au divorțat pe 19 ianuarie 1897. Noul cuplu s-a căsătorit probabil în Ungaria și se pare că cei doi s-au mutat apoi în Egipt, unde Clara l-a învățat pe soțul ei să citească și să scrie.

Previzibil, Clara Ward, care era încă numită Prințesa Chimay, a început să aibă probleme financiare, iar familia ei americană trebuia să intervină din când în când pentru a-i plăti datoriile.

Întoarsă în Europa, prințesa a pozat în costume lejere inspirate din spectacolele de la Folies Bergère și Moulin Rouge, iar pictorul Henri de Toulouse-Lautrec a realizat o litografie rară care o reprezenta împreună cu soțul ei maghiar, Rigó, “Idylle Princière”. Fotografia Clarei a apărut pe multe cărți poștale în perioada edwardiană, uneori în poziții indecente sau fiind îmbrăcată în rochii mai mult sau mai puțin convenționale. Se spune că împăratul Wilhelm al II-lea chiar a interzis publicarea sau afișarea fotografiilor Clarei pe tot teritoriul Imperiului German pentru că el considera că frumusețea femeie e “deranjantă”.

Veniturile pe care ea le obținea din această ocupație ciudată erau suficiente pentru ca cei doi să trăiască destul de bine, însă relația lor nu a fost una de durată pentru că Rigó nu îi era fidel soției. Cuplul a divorțat destul de curând după căsătorie, iar Clara și-a întâlnit următoarea iubire, un anume Peppino Ricciardo, care spunea că este spaniol, dar cel mai probabil era italian. Probabil era un chelner pe care l-a cunoscut într-un tren și cei doi s-au căsătorit în 1904, dar nici această relație nu a durat mult.

Următoarea dragoste a prințesei și ultimul ei soț se pare că a fost un șef de gară al căilor ferate italiene care, în timpul liber, îi ajuta pe turiști să viziteze Muntele Vezuviu, un anume signor Cassalota. Cu acesta avea să fie căsătorită până la moartea ei, pe 9 decembrie 1916. Prințesa avea doar 43 de ani.

La aproximativ trei ani de la moartea Clarei, primul ei soț, Prințul Joseph de Riquet de Chimay și Caraman, s-a recăsătorit cu o tânără care avea doar câteva luni în 1890, când el se căsătorise cu frumoasa americancă.

Scriitorul Marcel Proust era fascinat de Clara, va povesti mai târziu prințesa Martha  Bibesco, și se pare că personajul verișoarei baronului Charlus din “À la recherche du temps perdu” este inspirat de excentrica prințesă.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *