Charles Baudelaire s-a născut la Paris pe 9 aprilie 1821 și a fost botezat două luni mai târziu la Biserica Romano-Catolică Saint-Sulpice. Tatăl său, Joseph-François Baudelaire, era funcționar public superior și artist amator, avea cu 34 de ani mai mult decât mama viitorului poet, Caroline, și a murit în 1827, când copilul avea doar 6 ani. Anul următor văduva s-a recăsătorit cu Jacques Aupick, un fost general al lui Napoleon care a devenit mai târziu guvernator al Parisului, directorul Şcolii de război, ambasador la Constantinopol, apoi la Madrid, iar copilul a fost înscris la un internat din Lyon, fiind descris de un coleg de clasă “mult mai rafinat și mai distins decât oricare dintre noi”.
Mai târziu a urmat Liceul Louis-le-Grand din Paris și Facultatea de Drept, dar în perioada studenției a început să ducă o viață dezordonată, făcea frecvent datorii, frecventa bordelurile și se pare că s-a îmbolnăvit de gonoree și sifilis.
Tatăl vitreg se gândea să îl pregătească pentru o profesie în drept sau diplomație, dar tânărul a decis să înceapă o carieră literară. Mai târziu, mama lui a mărturisit: “O, ce durere! Dacă Charles s-ar fi lăsat ghidat de tatăl său vitreg, viața lui ar fi fost foarte diferită… Nu ar fi fost un nume în literatură, este adevărat, dar toți trei am fi fost mai fericiți”.
În 1841, Jacques Aupick l-a trimis într-o călătorie la Calcutta, în India, în speranța de a pune capăt obiceiurilor tânărului, pe care le considera depravate. La întoarcerea la Paris, Charles a început însă să frecventeze din nou tavernele, scriind, în această perioadă, câteva dintre poeziile din “Les Fleurs du Mal”. S-a instalat pe insula Saint-Louis, într-un hotel frecventat de pictori, unul dintre ei l-a învăţat să fumeze opiu şi să absoarbă haşiş sau cânepă indiană, s-a împrietenit cu Théophile Gautier, Gérard de Nerval, Théodore de Banville, cu romancierul Champfleury, l-a cunoscut pe Victor Hugo.
La vârsta de 21 de ani a primit o moștenire considerabilă, dar a risipit o mare parte din bani în scurt timp, iar părinții au obținut un decret de plasare a bunurilor sub supravegherea unui consiliu de tutelă condus de un prieten al familiei, notarul Ancelle, considerând că este singurul mod de a-l face să-și păstreze averea în siguranță.
Baudelaire a devenit cunoscut în cercurile artistice ca un dandy și în această perioadă Jeanne Duval i-a devenit iubită. Actrița din Haiti pe care Charles o numea “amanta amantelor” sau “Venus Neagră” a fost detestată de familie, mama poetului considerând că femeia “l-a chinuit în toate privințele” și l-a secat de bani.
Deși a participat la Revoluția din 1848 și a scris pentru un ziar revoluționar, interesul poetului pentru politică a dispărut repede. La începutul anilor 1850, Baudelaire avea mari probleme de sănătate, îl căutau creditorii și nu reușea să mai scrie regulat.
Se muta deseori dintr-o casă în alta pentru a scăpa de cei cărora le datora bani și a început mai multe proiecte pe care nu le-a putut finaliza. În 1857 a publicat “Les Fleurs du mal” (Florile răului), dar până în 1859, bolile de care suferea, utilizarea pe termen lung a opiului, viața dezordonată și sărăcia au avut un efect devastator asupra lui. Baudelaire îmbătrânise prematur și, în cele din urmă, mama sa a cedat și l-a îngrijit pentru o vreme în locuința ei din Honfleur.
Dificultățile financiare au apărut din nou după ce editorul său, Poulet Malassis, a dat faliment în 1861. În tot acest timp poetul a continuat relația cu Jeanne Duval, dar a avut în paralel aventuri cu actrița Marie Daubrun și cu curtezana Apollonie Sabatier, fuma în continuare opiu și a început să bea excesiv.
Pentru a fugi de creditori şi pentru a agonisi ceva bani, Baudelaire a plecat în Belgia, unde plănuia să ţină mai multe serii de conferinţe. A locuit acolo timp de patru ani, confruntându-se cu mari dificultăți financiare și cu suferințele care se agravau din ce în ce mai mult. La sfârșitul lui 1866, în timp ce vizita o biserică la Namur, a fost afectat de un atac vascular cerebral masiv. Readus la Paris, a mai trăit câteva luni într-o clinică particulară, paralizat şi aproape cu totul afazic. Deşi îngrijit de medici și înconjurat de vechii prieteni, starea lui s-a degradat ireversibil. Poetul a încetat din viață pe 31 august 1857 și a fost înmormântat la cimitirul Montparnasse, pe un timp “greu şi furtunos”, fiind condus pe ultimul drum de doar câțiva amici. Mica ceremonie a fost încheiată de discursul rostit de Théodore de Banville: „Baudelaire nu e numai un poet de talent, este un poet de geniu. Gloria lui va creşte din zi în zi. Nu datorează nimic nimănuia. El este una din cele mai înalte personalităţi pe care le-a putut produce limba franceză, iar renumele lui nu va înceta să crească“.
După dispariția lui, mama i-a plătit datoriile și a găsit o oarecare mângâiere în faima postumă a poetului spunând: “Văd că fiul meu, cu toate greșelile sale, își are locul în literatură”.
Despre moartea lui Jeanne Duval există informații controversate. Este posibil ca actrița să fi murit de sifilis încă din 1862, cu cinci ani înainte poetului. Alte surse susțin că Duval i-a supraviețuit lui Baudelaire, fotograful Nadar menționând într-o scrisoare că a văzut-o ultima dată în 1870, când femeia era în ultima fază a bolii și mergea în cârje.
