Clara Haskil, Marea Doamnă a Muzicii

Clara Haskil s-a născut pe 7 ianuarie 1895 la București, într-o familie evreiască și de la vârsta de trei ani s-a dovedit a fi un copil minune, reușind să reproducă foarte fidel melodiile pe care le auzea. Mama ei, Berthe Haskil, o mare iubitoare de muzică, i-a remarcat talentul și i-a oferit primele lecții de pian. Fetița a învățat să cânte la pian și la vioară, iar cele două surori ale ei, Lili și Jane, erau, și ele, pasionate de muzică.

Tatăl fetelor a murit în 1899 din cauza unei pneumonii contractate într-o noapte de decembrie, când a ieșit dezbrăcat afară pentru că locuința în care locuiau fusese grav afectată de un incendiu. După decesul soțului, Berthe a trebuit să-și întrețină familia dând lecții de pian, franceză, germană, italiană, greacă modernă și apoi a deschis o mică croitorie, dar munca ei nu era de ajuns și familia a supraviețuit cu ajutorul fratelui mamei, Isaac, care era director al uneia dintre cele mai importante companii de asigurări din România.

Clara Haskil a continuat să se ocupe de muzică, fiind în permanență îndrumată de mama ei, apoi un prieten de familie i-a plătit fetiței, care de-abia împlinise cinci ani, o audiție la un profesor de canto de la Conservator care i-a dat ca test o sonată de Mozart pe care ea nu o cunoștea. Clara a interpretat piesa imediat, fără nicio greșeală, și familia a decis să o înscrie la cursurile pentru copii de la Conservator.

Când avea șapte ani, mama ei a trimis-o să studieze pianul la Viena, copila a plecat singură și a fost dată în grija unui alt unchi de-al ei, Avram, un medic de 35 de ani, care și-a dedicat tot timpul și energia nepoatei. Avram a dus-o la celebrul pianist Anton Door, care, uimit de abilitățile ei, a semnalat talentul micuței cotidianului vienez Neue Freie Presse, care a publicat un articol elogios:

“Profesorul Anton Door ne atrage atenția asupra unei fetițe al cărei talent muzical este excepțional. El ne scrie: Zilele acestea a venit la mine acasă un medic din România care ținea în brațe o fetiță de șapte ani, fiica unei văduve. Acest copil este un copil minune: ea nu a primit nicio educație muzicală reală, dar nici nu ar fi fost necesar, deoarece tot ceea ce interpretează cu mâinile ei micuțe nu are nicio greșeală. I-am prezentat o sonată de Beethoven. A descifrat-o într-un mod perfect. Aceasta este o enigmă: maturitatea creierului acestui copil este cu adevărat surprinzătoare”.

Fetița a studiat la Viena cu excepționalul profesor Richard Robert care i-a oferit lecții de muzică, dar care a văzut în Clara un copil trist și i-a organizat o cameră mică în care se putea juca atunci când voia. Micuța, care avea doar opt sau nouă ani la acel moment, a învățat repede tot ceea ce putea învăța de la Robert și a început să susțină primele concerte.

După trei ani de studiu, unchiul Avram a decis să o ducă la Paris, unde a susținut examen de admitere la Conservator și a continuat să studieze vioara în paralel cu pianul până când scolioza deformantă care i-a fost diagnosticată în 1914 a împiedicat-o să continue cu acest instrument.

Copila a locuit în Franța împreună cu unchiul Avram, un bărbat taciturn, dar, în timp ce se afla într-o vacanță în România, mama ei a văzut-o atât de tristă încât a decis să se mute și ea la Paris. Din motive financiare, nu le-a putut lua pe Lili și Jane, care au rămas la București, dar Avram, bolnav, s-a întors în România și a avut grijă de ele.

În 1909, la vârsta de paisprezece ani, Clara a câștigat primul premiu pentru vioară la concursul Uniunii Franceze a Tineretului, competiție prezidată de Jacques Thibaud, și a început să dea din nou concerte. La Viena, un impresar elvețian s-a interesat de ea și i-a organizat un turneu în nordul Italiei și în Elveția.

Pentru a i se trata scolioza de care suferea, Clara Haskil a fost dusă la Berck, în nordul Franței, unde erau îngrijiți pacienții cu tuberculoză osoasă, dar aici a trecut printr-un calvar. Copila a fost nevoită să poarte un corset de ghips timp de mai multe luni și a rămas la sanatoriu până la sfârșitul războiului, în 1918, suferind cumplit atât fizic, cât și din punct de vedere emoțional.

În 1917, mama Clarei a murit de cancer, iar unchiul Avram se afla într-o tabără de refugiați, pentru că fusese arestat după ce obținuse cetățenia austriacă. Clara s-a trezit singură, paralizată de frică, a refuzat să mai cânte și era chinuită de durerile pricinuite de problemele ei medicale. După Primul Război Mondial, tânăra s-a întors la Paris, iar George Enescu a intervenit la autoritățile românești pentru a se asigura că își va putea finaliza studiile muzicale.

În Franța, pianista a făcut cunoștință cu doamna Gélis-Didot și cu doamna Paul Desmarais, care dețineau un salon muzical și erau printre cele mai active finanțatoare ale lumii pariziene. Doamna Desmarais a fost cea care i-a propus Clarei să meargă în Elveția cu o asistentă medicală pentru a-și îngriji sănătatea și a-și recăpăta puterile. Acolo l-a reîntâlnit pe unchiul ei, care s-a străduit să îi organizeze mai multe întâlniri cu personalități importante sperând că o pot ajuta în carieră. În următorii ani, Elveția avea să fie singura țară în care publicul a recunoscut geniul Clarei Haskil, dar tinerei pianiste îi lipsea complet încrederea în sine.

În primul ei concert cu Orchestra Simfonică din Lausanne condusă de dirijorul Ernest Ansermet, a avut o stare de nervozitate atât de puternică încât s-a temut că nu va putea urca pe scenă. Concertul a fost însă un succes, iar Ernest Ansermet a felicitat-o călduros. Pianista a avut timp de mulți ani un trac paralizant înainte de a se înfățișa în fața publicului, iar suferința unchiului ei, care era bolnav de Parkinson și care refuza îngrijirea pentru a se putea ocupa de cariera ei, au determinat-o să anuleze concertele care i se propuneau. S-a scris în acea perioadă că pianista Clara Haskil avea o interpretare prea sobră, nepotrivită vârstei sale, că era “înaintea timpului ei” și de aceea ar fi fost respinsă de publicul parizian, dar criticii muzicali și puținele înregistrări care s-au păstrat din anii ’20 – ‘30 dovedesc contrariul.

În ciuda sprijinului financiar pe care i l-au oferit admiratorii și a faptului că în 1924 la concertele pe care le-a susținut la Bruxelles a avut un mare succes, muziciana nu a mai primit niciun angajament până în 1930, cu excepția a două concerte la Viena.

Doamna Gélis i-a organizat apoi un turneu în America de Nord, iar Clara Haskil a triumfat la New York. Impresionat de interpretarea acestei pianiste în vârstă de doar 29 de ani, criticul muzical al publicației New York Musical Courier a scris pe 13 noiembrie 1924 un articol foarte sensibil despre ea: “Să spui că domnișoara Haskil cântă cu tot sufletul poate părea ridicol de sentimental; cu toate acestea, nu există nicio altă expresie mai autentică. Pare să fie, prin muzica sa, în căutarea sensului pur și profund al gândurilor și sentimentelor găsite în mintea compozitorului. Interpretarea denotă o înțelegere imensă a impulsurilor umane, a tuturor pasiunilor, dorințelor, bucuriilor și durerilor, a speranțelor și descurajărilor care au inspirat compoziția lucrărilor pe care le interpretează. Ea nu oferă un simplu concert, ci mai degrabă ne arată o comuniune intimă cu geniul”.

Clara Haskil s-a întors la New York anul următor, în 1925, tot datorită doamnei Gélis, apoi singură la sfârșitul anului 1926 – începutul anului 1927, pentru a susține un concert sub bagheta dirijorului britanic Leopold Stokowski. A avut din nou un mare succes, iar acesta a recomandat-o agentului său. Cel din urmă era gata să-i organizeze un turneu în Statele Unite, dar Clara nu avea cei 100 de dolari necesari pentru publicitate, o sumă considerabilă la acea vreme, astfel că turneul nu a mai avut loc și tânăra nu se va mai întoarce în Statele Unite decât după treizeci de ani.

Revenită în Europa, a primit o ofertă de la Casa Gaveau, un atelier care fabrica piane și care s-a oferit să se ocupe de întreaga ei carieră, cu condiția ca tânăra să cânte doar la pianele brandului. Pentru că nu-i plăceau aceste instrumente, a refuzat, în ciuda încercărilor repetate ale reprezentanților firmei franceze, care, în cele din urmă, vor renunța la ofertă.

Clara a întâlnit-o apoi pe prințesa de Polignac, născută Winnaretta Singer, unul dintre ultimii mari patroni privați ai secolului XX, care a decis să o ajute, dar nu din punct de vedere financiar, pentru că zgârcenia sa era cunoscută, ci punându-i la dispoziție unul dintre pianele pe care le avea în conacul somptuos de pe Avenue Henri-Martin.

Clara putea veni să cânte în casa Winnarettei ori de câte ori voia și treptat a fost introdusă la seratele muzicale pe care printesa le oferea în saloanele ei, unde era invitată toată elita artistică din Paris. La mătușa Winnie, cum îi spuneau apropiații, Clara i-a cunoscut pe Stravinsky, Poulenc, Rubinstein sau Horowitz, însă tânăra, care era îngrozitor de timidă, nu s-a bucurat de aceste întâlniri. O singură excepție a existat. Într-o seară din 1936, Clara i-a fost prezentată unui tânăr pianist cu un talent uriaș, Dinu Lipatti, român ca și ea, între cei doi dezvoltându-se instantaneu o prietenie profundă.

“Eram singură când cântam cu George Enescu, spunea mai târziu Clara Haskil, pentru că nu puteam găsi o măsură comună între acest om de geniu şi modesta creatură care-i dădea concursul. Aveam, însă, aceeaşi patrie şi se spunea că interpretările noastre se potriveau”.

În ceea ce îl priveşte pe Lipatti, colaborarea se transformase cu timpul într-o prietenie bazată pe afirmarea aceluiaşi crez artistic şi pe o sinceră admiraţie reciprocă. În faţa celui mai distins pianist român, Clara Haskil încerca o intensă emoţie şi un profund respect. “Ce sinceră naturaleţe, ce bunătate şi generozitate aveam să descopăr la acest om superior! Îţi dădea impresia că se simte vinovat de a avea geniu…” Iar Dinu Lipatti, la rândul său, admira nobleţea şi intensitatea expresivă a interpretărilor Clarei Haskil, considerând-o “întruchiparea muzicii însăşi”.

“Aceşti doi înţelepţi, spunea dirijorul Igor Markevitch, erau doi copii. A-i compara nu are nimic artificial, căci ambii aveau ceea ce aş numi un caracter mozartian. Ca şi unor copii pe care o glumă îi face să râdă printre lacrimi, cerul le-a dat, pentru a-i proteja, însușirea de a se ridica deasupra grelelor încercări, amuzându-se neîncetat de dezordinea pe care o organizăm noi pe acest pământ. Aceasta era, fără îndoială, cauza pentru care cântau atât de bine Mozart…”

În scurt timp, însă, a izbucnit războiul. Clara Haskil era evreică și a fost nevoită să se ascundă. Datorită surorii ei, Jane, care era membră a Orchestrei Naționale a Franței, pianista a plecat cu colegii acesteia din Paris în zona liberă din sudul Franței și, într-un mod cu totul neașteptat, toți au primit găzduire la conacul din Marsilia al unei alte protectoare a artelor, contesa Lily Pastré, loc unde se aflau deja mulți artiști exilați sau fugari.

În 1942, starea de sănătate a Clarei s-a deteriorat, îi era din ce în ce mai greu să citească și a fost diagnosticată cu o tumoră a nervului optic. În plus, avea aproape zilnic dureri de cap din ce în ce mai severe. La insistențele contesei Pastré, a venit de la Paris un mare neurochirurg care nu a acceptat să fie plătit pentru operația dificilă pe care urma să i-o facă pianistei, cerând să-i fie achitate doar transportul și documentele de călătorie pentru a intra în zona liberă. Intervenția a avut loc în Marsilia, a durat nouă ore și a fost făcută sub anestezie locală. De-a lungul procedurii, pentru a fi sigură că nu îi este afectat creierul, Clara Haskil a cântat concertul pentru pian nr. 9 al lui Mozart, bătând cu degetele în masa de operație. Recuperarea sa a fost rapidă și uimitoare. Pentru a sărbători această “întoarcere la viață”, contesa a organizat în onoarea ei un concert în grădinile conacului din Marsilia.

Deoarece Clara putea fi arestată în orice moment, i s-a propus să se refugieze în Elveția, însă a refuzat inițial. Prietenii și admiratorii de la Lausanne au insistat și s-au ocupat de obținerea documentelor care îi vor permite să fie primită în țară și, după o ultimă ezitare, când se afla chiar pe peronul gării, Clara s-a îmbarcat singură în tren la începutul lunii noiembrie 1942 și a ajuns la Geneva 24 de ore mai târziu. Pianista s-a stabilit în cantonul Vaud și a reușit să dea câteva concerte în Elveția francofonă, iar acestea îi vor asigura mijloacele necesare traiului în următorii trei ani.

La sfârșitul războiului, Clara a fost invitată peste tot în lume, mai întâi în Elveția, unde se putea deplasa liber, a dat o serie de concerte la Geneva, Zurich, La Chaux-de-Fonds și Ascona, apoi în Anglia, unde a înregistrat câteva sonate pentru BBC. Fiind apatridă, marea pianistă a solicitat și a obținut cetățenia elvețiană în 1949, ceea ce a pus capăt problemelor ei de identitate, iar din punct de vedere administrativ a reușit să depășească interdicția de a cânta în anumite țări.

În ultimii zece ani din viață, programul Clarei a fost supraîncărcat cu concerte și turnee și a câștigat suficient de mult încât să-și poată cumpăra un pian Steinway. A susținut concerte în Olanda, în Germania și în Franța, iar în 1956 a fost aleasă de Orchestra Philharmonia și Herbert von Karajan pentru un turneu european omagial Mozart, pentru bicentenarul nașterii compozitorului, apoi a făcut turnee în Statele Unite, la Boston și New York, susținând patru concerte cu Charles Munch și Paul Paray. Și aici, ca peste tot în lume, presa i-a dedicat articole elogioase, fiind preluată fraza publicată cu câțiva ani înainte de un ziar vienez: “Clara Haskil a fost trimisă pe pământ pentru a cânta Mozart”.

Marea Doamnă a Muzicii, așa cum a fost cunoscută încă din acea perioadă, s-a confruntat cu cerințele solicitante ale carierei sale de succes care i-ar fi epuizat chiar și pe artiștii mai tineri. Între 1957 și 1958, Clara a fost de două ori aproape de moarte și a fost forțată să se retragă din viața muzicală, dar de fiecare dată a revenit pe scenă, reluându-și sesiunile de concerte și înregistrările. Marele violonist belgian Arthur Grumiaux a întâlnit-o la Festivalul Pablo Casals, iar această întâlnire a fost punctul de plecare al turneelor și înregistrărilor lor, precum și al unei mari prietenii. Charlie Chaplin, care locuia lângă Vevey, a avut și el o mare admirație pentru Clara Haskil, o invita adesea la reședința lui, Manoir de Ban, mai ales în timpul sărbătorilor de Crăciun, iar artista a cântat de fiecare dată pentru gazda sa cu mare plăcere. Chaplin avea să spună despre delicata sa prietenă: “Am cunoscut trei genii în viața mea: Einstein, Churchill și Clara Haskil.”

De fapt, toate mărturiile persoanelor care au cunoscut-o au avut un punct comun: exista un contrast extraordinar între apariția pe scenă și interpretarea ei. Mergând încet spre pian, Clara părea o femeie de o fragilitate extremă, foarte bătrână, cocoșată din cauza agravării scoliozei de care suferea. Publicul își ținea respirația și se întreba dacă va ajunge la pian. Apoi, de îndată ce degetele ei intrau în contact cu clapele instrumentului, spectatorii era definitiv captivați.

În 1960, în timp ce se afla în drum spre Bruxelles pentru a-l întâlni pe Arthur Grumiaux, Clara a căzut pe scările stației Gare du Midi și, după ce a fost transferată prin mai multe spitale, a murit pe 7 decembrie, la vârsta de 65 de ani. Marea pianistă a fost înmormântată în cimitirul Montparnasse din Paris, lângă cele două surori ale ei.