Fernando Magellan s-a născut în anul 1480 în Ponte da Barca, în Portugalia, și a murit pe 27 aprilie 1521, la vârsta de 41 de ani, în Insula Mactan din Filipine.
“Se aruncară asupra noastră, înfipseră o săgeată înveninată în piciorul drept al căpitanului, din care pricină el porunci să ne retragem încetul cu încetul; dar ceilalţi fugiră, aşa încât rămăseserăm şase sau opt în jurul căpitanului. “Băştinaşii” nu trăgeau decât în picioare, pentru că erau dezgolite. Din pricina atâtor suliţe şi pietre câte aruncau asupră-ne, nu puturăm să ţinem piept. Bombardele din bărci, fiind prea departe, nu ne puteau ajuta, astfel încât ne retraserăm mai bine de o bătaie de arc în mare, de la ţărm, luptând mereu în apa până la genunchi. Ne urmăriră într-una și, luând o aceeași suliță de patru sau cinci ori, o azvârleau în noi. Cunoscându-l pe căpitan, se năpustiră atât de mulți asupra lui, încât de două ori îi dădură jos coiful de pe cap, dar el, ca un bun cavaler, le ţinea mereu piept. (…)
Un indian îi azvârli o suliță de trestie în obraz. El imediat îl omorî cu sulița şi i-o lăsă înfiptă în corp, apoi, vrând să pună mâna pe sabie, nu putu s-o scoată din teacă decât pe jumătate, din pricina unei răni la braţ… Când văzură aceasta, toţi năvăliră asupra lui; unul cu un fel de pumnal care e ca un iatagan, dar mai gros, îi dădu o lovitură in piciorul stâng, din care pricină căzu cu faţa în jos. Îndată tăbărâră asupra lui cu suliţi de fier şi de trestie şi cu acele iatagane. (…) În timp ce îl răneau, de multe ori se uită el înapoi să vadă dacă eram toţi în bărci… Dacă n-ar fi fost acest sărman căpitan, nici unul dintre noi n-ar mai fi scăpat.
Astfel s-a petrecut crunta încăierare desfăşurată la 27 aprilie 1521, pe ţărmul unei mici insule, Mactan, din apropierea arhipelagului filipinez, în cursul căreia 1.500 de băştinaşi au respins cu înverşunare încercarea unui grup de 50 de spanioli de a debarca spre a-i face pe indigeni aliaţi ai Coroanei spaniole. Cu acest prilej a fost ucis căpitanul-general al expediţiei, Fernando Magellan.
Trecuse un an, şapte luni şi şapte zile de la 20 septembrie 1519, ziua când, în extazul general al mulţimii care umpluse cheiurile portului spaniol San Lúcar de la gurile fluviului Guadalquivir, îşi lua rămas bun, prin tradiţionalele semnalizări marinăreşti şi prin salve de tun, o flotă (armada, cum i se spune în spaniolă) cerdeca într-o misiune cu totul deosebită, nemaiîntâlnită până la acea vreme. Armada era echipată pe măsura importanței ce se acorda călătoriei care începea, fiind compusă din cinci caravele aflate sub comanda unor încercaţi navigatori, unii dintre ei având și înalte ranguri nobiliare. Vasul-amiral al escadrei spaniole se numea “Trinidad” și era comandat de căpitanul-general al expediției, Fernando Magellan. Celelalte caravele erau “San Antonio”, condusă de Juan de Cartagena, “Concepcion”, sub comanda lui Caspar de Quiesada, “Victoria”, avându-l în fruntea ei pe Luis de Mendoza, şi “Santiago”, condusă de Joao Serrao. Echipajul întregii expediţii era alcătuit din 265 de oameni, printre care şi un tânăr italian, Antonio Pigafetta, al cărui nume va rămâne în istorie nu pentru fapte de bravură, ci datorită cronicii lăsate asupra expediţiei la care a participat.
Dar cine era căpitanul-general? Portughez de origine, numele lui apare transcris în documente şi relatări sub diferite forme: Fernao de Magalhaes în portugheză, Hernando (Fernando) de Magallanes în spaniolă sau, după obiceiul timpului, sub forma latinizată, Fernando Magellanus, de la care provine Fernando Magellan, numele folosit cu precădere in epoca modernă. Născut în anul 1480, crescut la curtea regelui Manuel al Portugaliei, deprinde încă de timpuriu arta călăriei, a mânuirii spadei, a bunelor maniere ori a navigaţiei. De la 25 de ani îşi începe scurta, dar aventuroasa carieră, participând la numeroase lupte navale şi de uscat, pentru cucerirea de noi teritorii în favoarea coroanei portugheze. Astfel poate fi întâlnit pe apele Oceanului Atlantic, în lungul coastei africane, ocolind Capul Bunei Speranţe, în dreptul ţărmurilor africane şi asiatice ale Oceanului Indian până în India, Indonezia, Singapore şi Malacca. Mai apoi, în 1514, în Maroc, este rănit la un picior şi rămâne şchiop pentru restul vieţii.
Este vremea când, impulsionate de cele patru călătorii ale lui Columb, desfăşurate între 1492-1504, ca şi de expediţiile imediat următoare traversării Oceanului Atlantic spre Lumea Nouă, de descoperirea noilor ţinuturi din lungul coastei americane, minţile cele mai îndrăzneţe ale unor astronomi, cartografi, navigatori caută noi drumuri spre Indii, spre acele vestite Insule ale Mirodeniilor (Molucele de azi), ale căror produse – piper, scorţişoară, cuişoare, pulbere de aur etc. -, oferite cu generozitate de natură, erau la mare preţ pe piaţa europeană. Acum se naşte planul lui Magellan de a revedea pământurile asiatice, dar utilizând o altă rută decât cea obişnuită, de la vest la est, rută care ocolea Africa pe la Capul Bunei Speranţe şi se afla sub temutul control al navelor de război portugheze. Sfătuit de prietenul său, astronomul Ruy Faleiro, şi cercetând hărţile vremii, el intuieşte că drumul spre Moluce poate fi efectuat de la est la vest, prin traversarea Oceanului Atlantic, ocolirea Americii pe la sud și navigarea pe “Marea de Sud”, recent văzută pentru prima dată de un european, Vasco Núnez de Balboa, la 29 septembrie 1513.
Un astfel de plan pare neverosimil regelui portughez şi curţii sale. Magellan găseşte în cele din urmă înţelegerea şi sprijinul regelui spaniol Carol Quintul şi al unor nobili de la curtea sa, care întrezăresc atât posibilitatea de a evita confruntările pe apele Atlanticului cu navele portugheze rivale, cât şi pe aceea de a obţine noi teritorii pentru Spania (contrar tratatului dintre Spania şi Portugalia, întărit prin iscălitura Papei, semnat la Tordesillas, în 1494, care hotăra că ţinuturile aflate la răsărit de un meridian din apropierea insulelor Capului Verde vor aparţine portughezilor, iar cele de la apus de această linie imaginară se vor afla sub suveranitate spaniolă).
Şi astfel, în acea zi de îngemănare a verii cu toamna din 1519, comandantul-general, un bărbat nu prea înalt, dar vânjos, şchiopătând puţin în urma rănilor primite pe câmpul de luptă, dă ordinul de plecare în cea mai temerară expediţie a tuturor timpurilor.
După o escală de aprovizionare cu alimente proaspete, apă şi carne, la Tenerife, în insulele Canare, începe traversarea Atlanticului, navele ajungând la 29 noiembrie în dreptul capului San Augustin de pe ţărmul brazilian al Americii. La 13 decembrie arunca ancora în golful Rio de Janeiro, vizitat mai înainte de Americo Vespucci. Înaintarea spre miazăzi, de-a lungul ţărmului estic al Americii de Sud, continuă în căutarea strâmtorii menţionate pe hărţile cele mai recente ale vremii ca făcând legătura pe apă cu “Mar del Sur”, ce scaldă coastele vestice americane. Magellan îşi dă seama de imperfecţiunea hărţilor, dar nu dezarmează. Căutarea continuă.
Iarna australă sileşte însă armada să se adăpostească în apele liniştite ale golfului San Julian. În cele peste patru luni cât navele au iernat în ospitalierul port natural, navigatorii au avut prilejul să-i întâlnească pe băştinaşii locului. Despre primul văzut, Pigafetta notează: “Era atât de înalt încât abia îi ajungeam la brâu, şi bine făcut, avea faţa mare şi pictată cu roşu, iar in jurul ochilor cu galben, cu două inimi zugrăvite în mijlocul obrajilor. Puţinul păr pe care-l avea era vopsit în alb; era îmbrăcat un piei de animal, cusute mărunt între ele … Şi continuă Pigafetta: “Căpitanul-general dădu acestor popoare numele de Patagoni” (patagones = oameni cu picioare mari). În aceeași perioadă, Magellan este nevoit să înăbuşe violent o răscoală a căpitanilor de pe navele “San Antonio”, “Concepcion” și “Victoria”, pe unii omorându-i, pe alţii lăsându-i pe ţărmul rece și inospitalier, înlocuindu-i la comanda vaselor cu oameni de nădejde şi fideli. “Santiago”, plecată într-o misiune de recunoaştere, va fi înghiţită de valuri, echipajul salvându-se ca prin minune.
Odată cu încălzirea timpului, expediţia îşi reia cursul. La 21 octombrie 1520, corăbiile ajung, în sfârşit, la intrarea în strâmtoarea care va purta mai apoi numele descoperitorului Magellan. Până la 27 noiembrie, vasele străbat încet, cu prudenţă, cei 583 km ai strâmtorii. La tot pasul se ivesc stânci submarine, insule colţuroase, ceaţă şi vânturi puternice. Cu toate acestea, Pigafetta notează: “Nu cred că se află pe lume o strâmtoare mai frumoasă şi mai bună ca aceasta”. Optimismul acestor rânduri este spiritul gândurilor navigatorilor bucuroşi că au găsit calea mult căutată spre “Marea cea mare”.
La 28 noiembrie, ieşind din strâmtoare în “Marea Pacifică”, nume dat de Magellan, expediţia începe prima traversare din istorie a celui mai întins ocean al Pământului. Fără “San Antonio”, care dezertase şi părăsise între timp expediţia, îndreptându-se spre casă, cele trei corăbii care continuă călătoria (“Trinidad”, “Concepcion” şi “Victoria”) vor naviga peste 17.000 km până vor da din nou peste pământurile locuite ale unor insule Massawa, din arhipelagul Marianelor. În tot acest răstimp, echipajele au trecut prin mari privaţiuni, luptându-se cu boala, epuizarea fizică, lipsa de alimente şi de apă.
Şi de astă dată, însemnările lui Pigafetta conţin mărturii zguduitoare: “Mâncam biscuiţi, dar nu mai erau biscuiţi, ci pulberea lor, amestecată cu grămezi de viermi (…), beam apă galbenă, putrezită de multe zile, şi mâncam nişte piele de bou, cu care era îmbrăcată antena (parte a catargului – n.n.) cea mare, pentru ca să nu roadă şarturile, piei foarte aspre din pricina soarelui, ploii şi vântului. Le lăsam vreme de patru sau cinci zile în mare şi apoi le puneam pe jăratec şi aşa le mâncam, şi de asemenea de multe ori (mâncam – n.n.) şi rumeguş de lemn. Şoarecii se vindeau o jumătate de ducat unul şi nici aşa nu se găseau prea mulţi. Dar peste toate nenorocirile aceasta era cea mai rea:
Unora le creşteau gingiile deasupra dinţilor, atât jos cât şi sus, încât cu nici un chip nu mai puteau mânca. Şi astfel se prăpădeau de acest beteşug. Muriră 19 oameni, şi uriaşul împreună cu un indian de pe pământul Verzin. Douăzeci şi cinci sau treizeci de oameni se îmbolnăviră, pe unii îi dureau braţele, pe alţii picioarele sau alte părţi, astfel că puţini rămaseră sănătoşi.
După ce echipajul îşi refăcu forţele, vreme de câteva zile, pe insula nou descoperită, iar băştinaşii iau contact cu efectele “civilizatoare” ale europenilor – câteva colibe sunt arse şi şapte indigeni ucişi – escadra se îndreaptă spre vest. Străbătând alți 20.000 km, cele trei corăbii ajung, la 16 martie, în dreptul insulelor Filipine, descoperind în zilele ce urmează insulele Leyte Bohor şi Cebu. Locurile vizitate sunt populate de băştinaşi care se înţeleg la vorbă cu Enrique, sclavul lui Magellan, luat cu el încă de la începutul expediţiei, şi care era originar din Sumatra. Astfel, celebrul navigator îşi da seama că, de fapt, ţelul călătoriei sale este atins, navele aflându-se nu departe de mult-râvnitele Insule ale Mirodeniilor. Călătoria se desfăşurase pe o rută nouă, descoperită de el.
Din păcate, la puţine zile dupa aceste constatări, Magellan moare pe când participa la încăierarea de pe insula Mactan. Din cei 265 de oameni care se îmbarcaseră la San Lucar pe cele cinci nave ale armadei mai rămaseseră 115, dintre care mulţi bolnavi şi epuizaţi. De aceea se renunţă la cea mai fragilă dintre corăbii – “Concepcion” – care este incendiată în strâmtoarea dintre insulele Cebu și Bohor. Echipajele celorlalte două vase – “Trinidad”, aflată în cele din urmă sub comanda lui Gomez de Espinosa, și “Victoria”, condusă de fostul cârmaci Sebastian del Cano – rătăcesc in continuare printre insulele filipineze şi ale arhipelagului Sonde, fiind dirijate de un pilot malaez. La 8 noiembrie aruncă ancora la ţărmul insulei Tidore din arhipelagul Molucelor. Visul lui Magellan este pe deplin împlinit!
Încărcate cu mirodenii, alimente şi pulbere de aur, cele două corăbii se despart, “Trinidad” îndreptându-se spre Panama, unde însă nu va mai ajunge niciodată, iar “Victoria” – pe apele Oceanului Indian și ale Atlanticului, bine știute la acea vreme, dar controlate de portughezi. Plecând cu un echipaj de 60 de oameni din Moluce, în februarie 1522, “Victoria” depăşeşte Insula Timor, iar la 20 mai trece prin dreptul Capului Bunei Speranţe cu un efectiv de numai 35 de oameni.
Tot Pigafetta arată în continuare: “Siliţi de marea nevoie (foame – n.n.) merserăm la insulele Capului Verde”, colonie portugheză. Aici 13 oameni sunt făcuţi prizonieri. Pigafetta consemnează în relatarea sa o descoperire epocală: “Spuserăm alor noştri, când merseră pe uscat, să întrebe ce zi era, ne spuseră că la portughezi era joi. Tare ne minunarăm, pentru că la noi era miercuri, şi nu ne dumirirăm cum greşisem; zi de zi, eu, fiind mereu sănătos, scrisesem fără nici o oprire. Dar, cum ni se spuse după aceea, nu era greşeală, ci călătoria făcută mereu spre apus întorcându-ne în acelaşi loc, aşa cum face soarele, adusese acel prinos de 24 de ore cum limpede se vede”.
La 6 septembrie 1522, “Victoria” revine în portul San Lucar. Din numerosul echipaj al armadei, la bordul navei nu se mai aflau decât 21 de oameni slabi, sleiţi de puteri. Astfel s-a încheiat prima călătorie în jurul lumii, care confirma ipoteza atâtor savanţi din antichitate şi până atunci asupra sfericităţii globului terestru. Secolele care au urmat au dat deplină satisfacţie dorinţei lui Pigafetta ca “faima unui atât de mare căpitan să nu se stingă în vremurile noastre”. Numele lui Fernando Magellan este înscris cu litere de aur în marea carte a descoperirilor geografice.
