Louise de la Vallière s-a născut la Tours, în Franța, pe 6 august 1644, și a fost fiica ofițerului Laurent de La Baume Le Blanc, care și-a adăugat numele de La Vallière de la o mică proprietate aflată în apropiere de Amboise. Se spune că în perioada copilăriei fetița a căzut în timp ce călărea, și-a fracturat o gleznă și a rămas de atunci cu un picior mai scurt.
Tatăl ei a murit în 1651, lăsându-și familia plină de datorii, iar mama a trimis-o pe copilă la o mănăstire din la Tours, unde trăiau două mătuși călugărițe. În 1655, văduva s-a căsătorit cu Jacques de Courtarvel, marchiz de Saint-Rémy, care avea funcția de prim majordom al lui Gaston, Duce de Orléans, fratele mai mic al regelui Ludovic al XIII-lea.
Noua familie s-a mutat la Blois, la curtea lui Gaston și între 1655 și 1661 Louise, împreună cu cele trei surori vitrege ale sale, au dus o viață lipsită de griji, au învățat să danseze, să cânte, să scrie și să se exprime cu eleganță.
După moartea lui Gaston, văduvă pentru a doua oară, mama Louisei s-a mutat cu fiicele marchizului și cu fiica cea mare, ajunsă la vârsta de șaisprezece ani, la Palatul Luxemburg din Paris. Datorită influenței Doamnei de la Choisy, adolescenta a fost numită domnișoară de onoare la curtea Henriettei, sora regelui Carol al II-lea al Angliei, care avea aceeași vârstă cu ea și care tocmai se căsătorise cu Filip I, Duce de Orléans, fratele regelui Ludovic al XIV-lea.
Curând, au apărut o serie de zvonuri legate de Henrietta și cumnatul ei, regele Ludovic al XIV-lea. Pentru a le contracara, mama suveranului a selectat trei tinere fete pentru “a sta în calea prințesei”, Louise fiind una dintre ele. Prima, Mademoiselle de Pons, a trebuit să se întoarcă la Paris pentru a avea grijă de un unchi bolnav. A doua, Mademoiselle de Chémérault, l-a enervat pe rege cu insolența și lipsa ei de respect și astfel, Ludovic a început să o curteze pe Louise, despre care François-Timoléon de Choisy spunea: “are șaptesprezece ani, părul blond, ochi albaștri, un zâmbet dulce… o expresie tandră și modestă.”
După doar două luni la curtea de la Fontainebleau, Louise a devenit amanta regelui, deși inițial, fusese destinată doar să-i distragă atenția de la periculosul flirt cu prințesa Henrietta. Tânăra nu era interesată de bani sau titluri, ci doar de dragostea lui, iar istoricul Antonia Fraser a scris că “frumoasa domnișoară a fost o dragoste secretă, nu o metresă oficială, precum Barbara Villiers.”
În februarie 1662 a izbucnit un adevărat scandal la curte, atunci când Louise a refuzat să-i spună iubitului ei despre legătura amoroasă dintre Madame (Henrietta) și contele de Guise. O rivală, Olympe Mancini, contesă de Soissons, nepoata cardinalului Mazarin, a căutat să o îndepărteze din anturajul regal spunându-i reginei Maria Tereza despre legătura tinerei cu Regele Soare, așa că Louise de la Vallière a fost scoasă din serviciul Madamei și s-a refugiat într-o mică clădire din palatul regal, unde, pe 19 decembrie 1663, a dat naștere unui fiu, Charles.
Metresa îndrăgostită îl însoțea pe Ludovic la vânătoare, în călătorii și în expedițiile militare, iar această relație, pe care regele nu a ascuns-o, a făcut-0 pe soția lui să sufere și a provocat furia Anei de Austria.
La șapte zile după moartea reginei-mamă, la liturghia celebrată în amintirea ei, în tribuna de onoare, la dreapta suveranei, s-a aflat Louise de Vallière. Martorii au spus că din vremurile Dianei de Poitiers, metresa regelui Henric al II-lea al Franței, Parisul nu mai asistase la o asemenea umilire a reginei.
După mai mult de patru ani de relație, regele și-a găsit însă o nouă favorită: pe frumoasa Françoise-Athénaïs de Montespan, dar nu a pus capăt legăturii cu Louise, pentru că doamna de Montespan era căsătorită, ceea ce îi periclita poziția în fața Bisericii. În momentul în care a decis să dezvăluie relația cu noua metresă, regele a numit-o pe Louise, care era însărcinată în șase luni, ducesă de Vaujours ca un fel de cadou de adio.
Fetița lor, Marie Anne de Bourbon, născută în 1666, a fost recunoscută legal în mai 1667 și a primit titlul de Mademoiselle de Blois. Acum Louise a fost cea care trebuia să suporte durerea și umilința, pentru că, de fiecare dată când regele dorea să călătorească cu madame de Montespan, ea era nevoită să o însoțească și a devenit nașa primei fiice a regelui și a noii amante, copilă care a fost numită Louise.
După trei ani, în 1670, afectată de o boală gravă, Louise a devenit conștientă de păcatul comis și, cuprinsă de vinovăție, s-a dedicat vieții spirituale. Criza religioasă prin care a trecut a fost mărturisită de ea însăși într-un document publicat pentru prima oară în 1680 cu titlul “Réflexions sur la miséricorde de Dieu”.
În 1671, a fugit la mănăstirea Saint Marie de Chaillot, dar Regele Soare a obligat-o să se întoarcă la curte. După încă trei ani, timp în care a continuat să sufere din cauza relației regelui cu doamna de Montespan, fosta favorită s-a retras la mănăstirea Carmel. Nevoită să-i ceară permisiunea lui Ludovic înainte de a intra în mănăstire, acesta îi sugerează să aleagă o mănăstire mai “primitoare”, dar fosta metresă a refuzat. Chiar Madame de Montespan a încercat să o facă să se răzgândească prin intermediul doamnei Scarron, viitoarea amantă regală, Madame de Maintenon, care i-a povestit condițiile grele și suferințele ce o așteaptau în mănăstire, dar Louise nu a cedat.
Înainte de a se călugări, Louise de la Vallière i-a cerut scuze în mod public reginei Maria Tereza, aruncându-se la picioarele ei și spunându-i: “crimele mele au fost publice, pocăința mea trebuie să fie publică”.
Pe 2 iunie 1674 Louise a fost primită ca novice în biserică, iar vălul negru l-a primit chiar de la suverană, care a sărutat-o și a binecuvântat-o. În momentul desfășurării ceremoniei publice a călugăririi definitive, nu împlinise încă 30 de ani și avea să-și petreacă următorii 35 de ani în mănăstire, primind numele Louise de la Miséricorde. În această perioadă a fost vizitată de Maria Tereza, care avea obiceiul să facă scurte sejururi pentru a-i ține companie și pentru a găsi consolare spirituală. Fosta metresă regală a fost căutată și de marchiza de Sévigné și de ducesa de Orleans, iar mai târziu a primit vizitele Doamnei de Montespan, care, spre sfârșitul vieții, dorea să ducă o viață evlavioasă și avea nevoie de sfaturi.
Louise de la Vallière a murit pe 6 iunie 1710 și a fost înmormântată în cimitirul mănăstirii. Saint-Simon a descris-o ca pe o sfântă și spunea despre relația ei cu Regele Soare: “fericit regele dacă ar fi avut doar amante ca domnișoara de La Vallière…”
