Cum au umilit-o comuniştii pe Alice Voinescu, prima femeie doctor în filozofie din România

Alice Voinescu s-a născut pe 10 februarie 1885 la Turnu Severin într-o familie de intelectuali, tatăl ei fiind avocatul Sterie Steriadi, doctor în Drept la Paris, iar mama, Massinca, descendentă a lui Petrache Poenaru. La vârsta de cinci ani fetiţa știa să citească în română și germană, iar la șase ani învață limba franceză.

Tânăra a studiat la Facultatea de Litere și Filozofie din București şi în 1908 şi-a luat licența în filozofie cu Titu Maiorescu, apoi, la insistențele acestuia, familia o trimite la studii în Germania și Franța pentru pregătirea unui doctorat.

În 1913 obține doctoratul în filozofie la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl, apoi i se propune o catedră la o universitate din Statele Unite și un post de lector la Paris. Alice Voinescu le refuză pe amândouă, căsătorindu-se în România cu avocatul Stello Voinescu în 1915.

În 1922 devine profesor titular de estetică și istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din București, apoi conduce catedra de istoria literaturii dramatice.

Conferințele ei erau considerate adevărate prelegeri de umanism, iar cursurile pe care le ţinea acopereau dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă și drama elisabetană. De asemenea, a ținut cursuri de sociologie la Înalta Școală de Asistență Socială, militând penru emanciparea și educarea femeilor.

În 1940 ia atitudine publică împotriva asasinării lui Nicolae Iorga de către legionari şi devine o voce din ce în ce mai cunoscută în societatea românească. După război devine o susţinătoare a monarhiei şi adversară declarată a regimului politic comunist. În februarie 1948 a fost pensionată de la catedră, deşi se afla în deplină putere creatoare, din cauza atitudinilor ei vădit anticomuniste. Pe hârtia pe care a primit-o, motivul invocat de ministrul artelor este “atitudinea permanent antidemocratică”, prin aceeaşi decizie fiind disponibilizat şi compozitorul Mihail Jora, titularul catedrei de compoziţie de la Conservator.

blankÎn 1951 Alice Voinescu, ajunsă la 66 de ani, este arestată pentru că participase la conferinţele organizate de prozatorul şi jurnalistul Petre Manoliu şi face un an și șapte luni de închisoare la Ghencea şi la Jilava, apoi primeşte domiciliu obligatoriu în satul Costești, aflat în apropierea localității Târgu-Frumos, unde rămâne până în ianuarie 1954.blank

„Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni petrecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nicio rudenie, nicio afinitate, nicio coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam când pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-au folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria, decât să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ele“, scria Alice Voinescu în noiembrie 1952, în timpul perioadei în care se afla în domiciliu forţat.

blankDupă memoriile trimise de către Tudor Vianu, Mihail Jora, Perpessicius, Florica Muzicescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu sau Vasile Voiculescu, dar și datorită intervenţiei lui Petru Groza, Alice Voinescu este eliberată din domiciliul forţat şi îi este permisă reîntoarcerea la Bucureşti. Urmează câţiva ani în care trăieşte dintr-o pensie modică și din traduceri.

Scriitoarea va muri în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961. Jurnalul lui Alice Voinescu, cu însemnări despre perioada interbelică și postbelică despre André Gide, Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Șeptilici, Gala Galaction sau Vladimir Ghika va fi publicat de Editura Albatros în 1997, ediția fiind îngrijită de Maria Ana Murnu şi prefațată de Alexandru Paleologu.

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *