AcasăEroii României moderneDestinul lui Nicolae Grigorescu: Lupta cu sistemul și cele doua mari iubiri ale pictorului

Destinul lui Nicolae Grigorescu: Lupta cu sistemul și cele doua mari iubiri ale pictorului

Nicolae Grigorescu s-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru din Dâmbovița, fiind cel de-al șaselea din cei șapte copii ai familiei. Există date documentare doar pentru patru dintre ei: Nicolae, care a devenit pictor, Gheorghe, zugravul de biserici, Elena, croitoreasă și Maria, care s-a măritat în anul 1844, la doar 13 ani, și a murit destul de tânără.

Tatăl lui Nicolae a fost, după unii biografi, notar în satul Pitaru și apoi îngrijitor al conacului boieresc al lui Filip Lenș, unde familia Grigorescu locuia.

Când Ion Grigorescu a murit în anul 1843, soția sa, Ruxandra, împreună cu copiii, s-au mutat la București, în grădina lui Filip Lenș din Clopotari, apoi la o rudă de-a lor, la Popa Volbură din mahalaua Cărămidarilor.

Fratele cel mare, Gheorghe, și-a făcut ucenicia de zugrav de biserici în atelierul lui Anton Chladek, iar Nicolae (Nicu) a intrat ca ucenic la același atelier de zugrăvit. Avea vârsta de 10 ani, dar se pare că înainte fusese ajutor pe la mai mulți meșteri zugravi, la Gheorghe Puiu din Olari, apoi la fratele acestuia, Dragomir, și mai apoi la Naie Pantelimonescu care era un pictor de biserici renumit.

După doi ani de ucenicie, Nicolae Grigorescu a părăsit atelierul lui Anton Chladek și a început să lucreze acasă iconițe pe care le vindea pe la târguri. Primele lucrări le face la biserica din Băicoi, icoanele pe care Grigorescu le semnează în anul 1853 fiind datate ca cele mai vechi lucrări ale sale.

Urmează icoanele de la Mănăstirea Căldărușani și icoana Sfântului Spiridon, comandată tânărului artist de corporatia băcăuanilor, conform cercetărilor criticului George Oprescu. În ziua de 5 ianuarie 1856, Grigorescu s-a adresat domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei cu rugămintea de a primi un sprijin pentru a face studii în străinătate. Petiția sa, așa numita jalbă, a fost însoțită de o pictură, intitulată Mihai scăpând stindardul.

Din petiția pe care a semnat-o nu se înțelegea însă foarte clar ce anume dorea de la domnitor, iar acesta a bănuit că tânărul pictor voia să urmeze o școală secundară în domeniu, așa că a trimis tabloul la Eforia Școalelor și a precizat că petentul trebuie ajutat să învețe o limbă străină și să-și completeze „învățăturile regulate ale picturii” și de-abia după aceea să fie trimis la cursuri în străinătate.

Eforia a trimis în data de 24 ianuarie 1856 o adresă la Colegiul Sfântul Sava profesorilor Antonin Roques, Constantin Lecca și Limburg, prin care le cerea să se conformeze dispozițiilor domnitorului și să-l primească pe Nicolae Grigorescu la cursuri.

Fiind ocupat cu lucrările de la Căldărușani și mai apoi cu cele de la Zamfira, se pare că Grigorescu nu ar fi beneficiat totuși de cursurile de la Sfântul Sava. Pe 7 septembrie 1856 i-a înmânat caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, aflat în trecere prin Ploiești, aproape de Zamfira, unde artistul zugrăvea biserica mănăstirii, o nouă petiție mult mai clară. Rezultatul a fost același, o apostilă adresată Eforiei Școalelor. Grigorescu a continuat să picteze la Zamfira, de unde primea 500 de galbeni, aproape dublu față de bursa anuală a unui bursier.

În iulie 1857, Eforia Școalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui bursier care să urmeze un stagiu de pregătire de trei ani în Italia, la o secție de grafică. La terminarea studiilor concurentul urma să revină la București pentru a deveni profesor de desen la gimnaziul capitalei.

Concursul a devenit public în ziua de 7 septembrie 1857 și urma să se desfășoare în perioada 25 – 30 septembrie. Nicolae Grigorescu s-a înscris și a participat la examen, avându-l concurent pe Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al cursurilor secundare și era elevul particular al pictorului Gheorghe Tattarescu. Cum condițiile concursului erau special create pentru ca acesta din urmă să obțină primul loc, Stăncescu a câștigat bursa pentru Italia, probabil și datorită faptului că Grigorescu nu era încă pictor de șevalet, aceasta fiind condiția pentru a deveni bursier. Tânărul Grigorescu a înțeles că nu va ajunge niciodată la studii în străinătate ca bursier al statului.

Întâmplarea a fost să-l întâlnească pe călugărul Isaia Piersiceanu și stăreția Mănăstirii Agapia i-a făcut propunerea de a zugrăvi biserica. Pe când pictorul lucra la Agapia, unul dintre vizitatorii mănăstirii a fost Mihail Kogălniceanu. Văzându-i lucrările, acesta a hotărât ca Grigorescu să primească o bursă pentru studii în străinătate, fără să se mai organizeze vreun concurs sau să i se pretindă vreo diplomă de studii secundare.

Tânărul a primit o adresă publicată în Monitorul Oficial, prin care i se aduceau elogii pentru opera de la Agapia, felicitări pentru școala de pictură destinată călugărițelor mănăstirii pe care o înființase și posibilitatea de a cere o subvenție anuală pentru a urma cursuri de pictură la Paris. La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, cuantumul bursei era de 260 de galbeni și aceasta era prevăzută în bugetul Moldovei pentru anul 1862.

Astfel că, în toamna anului 1861, Nicolae Grigorescu a plecat la Paris, îmbarcându-se pe un vapor în portul Galați care îl va duce spre Viena.

În acea toamnă nu a ridicat nicio sumă aferentă bursei ce-I fusese acordată de stat prin influența lui Mihail Kogălniceanu, dar i s-a dat un avans din fondul economiilor și un pașaport gratuit. De la Viena a plecat la Paris, unde s-a cazat la hotelul Corneille din Piața Corneille, apoi în Cartierul Latin.

Informațiile despre studiile pe care Nicolae Grigorescu le-a făcut la Paris sunt lapidare și pline de necunoscute. După unii biografi ai artistului, acesta a lucrat câteva luni în atelierul pictorului Sébastien Cornu, soțul celebrei scriitoare Hortense Cornu, prietenă a lui Napoleon al III-lea, iar după alții și în atelierul lui Charles Gleyre.

Părerile au fost împărțite și vis-a-vis de studiile pe care pictorul român le-ar fi făcut la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris.

Totuși, în catalogul expoziției Salonului Oficial din anul 1868 de la Paris, pictorul român apărea ca fiind elev al lui Sébastien Cornu. În toată această perioadă pariziană, Grigorescu a realizat o serie de copii după vechii maeștri ai picturii, fapt indicat de numeroasele sale vizite la Muzeul Luvru, apoi are un stagiu la Barbizon, unde duce probabil o viață boemă. Nicolae Grigorescu a făcut în această perioadă trei drumuri spre România, întorcându-se acasă în anii 1864, 1867 și 1869.

Situația lui financiară nu se îmbunătățise, cu toate că i se aprobase o suplimentare a bursei. În 11 august 1866, pictorul nu-și primise cei 550 de franci, așa cum rezultă dintr-o scrisoare pe care a trimis-o ministerului educației. Cum perioada de studii se apropia de final, în anul 1866, într-o altă scrisoare adresată ministerului, Grigorescu a menționat dorința sa pentru prelungirea studiilor în Franța. Răspunsul autorităților a fost negativ.

Ajuns la București, Grigorescu a făcut noi demersuri pentru continuarea bursei și, ca urmare, ministerul i-a prelungit-o, dar nu pentru studii la Paris, ci în Italia. Prelungirea a fost însă condiționată de trimiterea în România de copii după mari maeștri, dar nu ale unor opere pe care el le-ar fi ales, ci unele pe care ministerul le-a comandat. În septembrie 1867 pictorul era încă în România, pentru că nu primise banii pentru deplasarea în Italia. În scurt timp, Nicolae Grigorescu a plecat din țară, dar nu în Italia, ci în Franța, la Marlotte, nu departe de Barbizon. În primăvara anului 1869 a expirat perioada de prelungire a bursei de studii și formarea sa profesională era considerate practice încheiată.

În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia, la Roma, Napoli, Pompei, în Grecia și la Viena. În 1877 este chemat să însoțească armata română în calitate de „pictor de front”.

Din 1879 până în 1890, Grigorescu lucrează la Paris, în Bretania și la Vitré. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. Din 1890 se stabilește la Câmpina, iar în 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

Una dintre cele mai mari iubiri ale pictorului în perioada sa de tinerețe a fost soprana Carlotta Leria, pe care a cunoscut-o pe timpul studiilor la Școala de la Barbizon. Ea este figura feminineă care apare în tablourile “Interior de atelier”, “În grădină”, “Pe malul mării” și “La mare”, a fost cumnata istoricului V.A. Urechia, făcuse studii de canto la Paris și a devenit mai târziu profesoară de muzică.

În ultimii optsprezece ani de viață, Nicolae Grigorescu a trăit împreună cu Maria Dáncs (Dancu sau Danciu), model al multor dintre picturile sale târzii, născută în familia lui Dáncs Gábor și Ördög Zsuzsánna din Chiuruș, Covasna. Cuplul a avut un fiu, numit Gheorghe.

Există informații controversate conform cărora pictorul s-ar fi căsătorit în ultima sa zi de viață cu Maria, mama fiului său. Criticul George Oprescu a menționat faptul că Grigorescu a vrut să legitimizeze relația cu Maria și îl citează pe doctorul Istrati ca fiind cel care a furnizat informația că această căsătorie s-ar fi realizat în ziua morții artistului. Informația aceasta a fost contrazisă de scriitorul Nicolae Petrașcu care a susținut că evenimentul ar fi fost amânat pentru a doua zi, când a fost prea târziu. Oprescu a susținut apoi ipoteza lui Petrașcu, spunând că acesta a fost adevărul și aducând în susținerea afirmației sale textul testamentului întocmit de Nicolae Grigorescu. Petrașcu povestește: „C-o zi înainte de a se pierde, Grigorescu trimise să cheme la el pe d-rul Istrati de acasă și să-l roage cu glas aproape stins: «Să-l cunune cu femeia cu care trăia de 18 ani». Doctorul Istrati i-a promis, dar mai întâi să se facă bine. Grigorescu însă a doua zi, la 21 iulie 1907, și-a închis ochii. Întins în atelier într-un sicriu modest, Grigorescu stătea nepăsător acum, în mijlocul tablourilor sale de pe pereți. Până să vie preotul, am vrut să văd camerele în care trăise el. În ușa celei din urmă, am găsit pe mama copilului lui, îmbrăcată în negru, stând tristă… O întrebai de ultimele momente ale lui Grigorescu și ea îmi răspunse câteva cuvinte cu buzele tremurând. Brună, cu trăsăturile regulate, cu părul castaniu închis, adus puțin pe frunte, cu ochii negri, cu mâinile mici, îmi aminti de unele din figurile lui din tablouri și îndeosebi de țărăncuța din Primăvara”.

Niciun comentariu

Lasă un comentariu