Panait Istrati, destinul unui vagabond de geniu

Panait Istrati s-a născut pe 10 august 1884 la Brăila și a fost fiul nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate, și al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis.

Gherasim, numele scriitorului în acte, a copilărit în Baldovinești, unde a urmat timp de șase ani școală primară (doi ani a fost nevoit să-i repete), apoi și-a câștigat existența ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar și apoi al unui vânzător ambulant. O vreme a fost și cărbunar pe navele Serviciului Maritim Român și, în acest timp, a citit tot ce i-a căzut în mână.

În 1907, Panait Istrati a decis să părăsească România, s-a îmbarcat clandestin pe un vapor cu destinaţia Egipt şi a călătorit prin Egipt, Siria si Liban, lucrând ca zugrav sau având diverse slujbe ocazionale până în anul 1913. Apoi hoinărelile sale l-au purtat prin București, Constantinopol, Alexandria, Cairo, Napoli, Paris și Lausanne.

Primele încercări literare sunt din 1906, când a debutat cu articolul “Hotel Regina” în revista România muncitoare. Între 1910-1912 a publicat, în aceeași revistă, primele povestiri: Mântuitorul, Calul lui Bălan, Familia noastră, 1 Mai, acesta fiind momentul când s-a apropiat de cercurile socialiste.

 

Cam în aceeași perioadă s-a împrietenit cu Ștefan Gheorghiu, fiul unui dulgher din Ploiești, militant al cercurilor socialiste, care tocmai ieșise din închisoare. După eliberare, Gheorghiu a plecat spre porturile dunărene, Galaţi şi Brăila, pentru “mobilizarea maselor”.

Ziaristul S. Schafferman consemnaa: “Panait Istrati a venit la conducerea sindicatului recomandat de Ştefan Gheorghiu. Bolnav, obosit şi nevoit să se retragă ca să-şi caute sănătatea, acesta nu vedea un înlocuitor mai ideal decât pe acest tânăr prieten, erau legaţi între ei prin nenumărate afinităţi sufleteşti şi intelectuale. Era în perioada de mare fermentaţie a portului, când muncitorii fuseseră răscoliţi de agitaţia lui Ştefan Gheorghiu. Trebuia continuată campania de revendicări începută şi Gheorghiu a insistat din toate puterile ca Istrati să preia această sarcină. (…)” Cum Ștefan Gheorghiu era deja într-o stare fizică foarte proastă, a plecat împreună cu Panait Istrati spre Egipt, în 1912 cei doi s-au întors în ţară, dar după doi ani Gheorghiu a murit.

 

În 1913 Panait Istrati a ajuns pentru prima dată la Paris, unde a învăţat franceza din dicţionare și din conversația cotidiană, fără să aibă vreun profesor sau să urmeze cursuri. S-a întors apoi la București și în anul 1915 s-a căsătorit cu Enta/Janeta Malcos/Maltus, soția prietenului său decedat, Ștefan Gheorghiu. Căsnicia a durat 6 ani, dar în fapt cei doi nu au fost prea mult timp împreună.

Scriitorul s-a mutat apoi în Elveția, în 1920 a ajuns la Paris, după aceea la Nisa, dar viaţa sa era într-un punct critic. Muncea ca fotograf ambulant pe Promenade des Anglais și se căsătorise între timp cu Anna Munsch, o croitoreasă din Alsacia, pe care o întâlnise într-un tren: “Fotografia mergea prost. Nu mai aveam bani cu ce cumpăra furnituri, nici cu ce pleca. Nevasta plângea. Dintr-o lucrătoare croitoreasă, cu viaţă regulată şi demnă, o transformasem într-o zlătăriţă de şapte hotare, cu hainele pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu braţele rănite de soare”, mărturisea în 1925, într-un articol publicat de ziarul “Rampa”.

În 1923, și-a tăiat gâtul cu un brici în parcul „Albert” din Nisa, apoi a fost internat la Spitalul Saint Roch. În buzunarul hainei sale a fost găsită o scrisoare adresată scriitorului Romain Rolland căruia îi mărturisea: „Am suferit prea mult pentru o iluzie de neiertat, ca să nu mă pedepsesc cu moartea“. Când a primit epistola lui Istrati, acesta a fost avertizat că este scrisoarea unui sinucigaș și i-a răspuns imediat, încurajându-l să continue să scrie.

 

Gazetarul Iosif Nădejde îl prezenta astfel în Adevărul din iunie 1924: “Panait Istrati a rezistat ftiziei care încă de acum cincisprezece ani îl însemnase cu semnul fatalităţii. Boala însăşi parcă a fost ţinută în loc de neastâmpărul bogat al vieţii lui clocotitoare şi de râvna lui de creaţie. Rând pe rând hamal, mecanic, zugrav, vopsitor, după nevoi şi împrejurări, a colindat Orientul european şi Asia minoră, Siria, Libanul, Egiptul, Grecia şi Italia, schimbând mereu aerul şi căutând mereu alte decoruri. În timpul din urmă trăia la Nisa, făcând fotografii „a la minute” pe „Promenade des Anglais”. Dar viaţa lui pasională tumultuoasă i-a adus și momente de disperare.

Într-o zi, hotărât să moară din pricina unei iubiri nenorocite, și-a tăiat gâtul cu un briciu. A scăpat ca prin minune, dar întâmplarea a dat prilej lui Romain Rolland să-l cunoască, să-i aprecieze darul de povestitor și să-l îndemne să scrie. Autorul lui “Jean Cristophe” l-a scos la iveală. O spune Istrati singur: „Întâmplarea a voit să fiu pescuit cu undiţa în apele adânci ale oceanului social de către pescuitorul de oameni din Villeneuve”.

(…)

Dintr-o data, fostul zugrav vagabond de prin porturile dunărene ajunge cunoscut şi editorii îl îmbulzesc. „Kyra Kyralina” nu e decât întâiul volum din şase reţinute. Succesul acesta împacă iarăşi cu viaţa pe sinucigaşul de pe Coasta de Azur”.

În 1927, Istrati a vizitat Moscova și Kievul, unde l-a întâlnit pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis, care îl va menționa mai târziu în romanul său “Zorba Grecul” și în “Raport către El Greco”, iar în 1929 a călătorit din nou în Rusia sovietică.

Călătoria sa în URSS a fost sursa de inspirație a volumului “Spovedania unui învins”, în care denunța abuzurile regimului comunist, dar după publicarea cărții a fost izolat de către prietenii săi din mișcarea socialistă, unii dintre ei considerându-l fascist.

În 1929, scriitorul s-a întors în România. Fusese tratat de tuberculoză într-un sanatoriu din Elveția și în Franța, la Nisa, apoi, revenit la București, a fost internat pentru aceeași boală. Scriitorul s-a împrietenit cu medicul Marius Nasta și cu soția acestuia, Lucia. Fiul profesorului Nasta, eminentul clasicist Mihai Nasta (decedat pe 1 octombrie 2020 la Bruxelles) a scris, în amintirile sale, despre prietenia părinților săi cu scriitorul care în acea perioadă era îngrijit la Spitalul Filaret.

A cunoscut-o apoi pe Margareta Izescu (fiica unui colonel de jandarmi, studentă la Chimie, fostă Miss Brăila), care îi va fi alături în ultimii ani ai vieții. Povestea întâlnirii a fost relatată în aprilie 1980 de doamna Istrati, într-un dialog cu scriitorul Daniel Tei:

“El a venit la noi acasă, la Brăila, şi mama i-a spus: Vai, ce rău o să-i pară Margaretei că nu te-a cunoscut şi ea… că nu-i acasă!

— Da, cine-i Margareta?

— E fata mea.

— Ai o fata mare?

— Da, zice mama, e studentă.

— Şi unde e?

— Uite, aici, în apropiere, la o prietenă…

Era în 1929. Împreună cu prietena mea, mă pregăteam pentru un examen la fizică. El a spus: “Păi, să-i trimitem un bilet.”

Trebuie să vă spun că, prin Brăila, lui îi plăcea foarte mult să se plimbe cu trăsura, mereu cu același birjar, unu’ Roadevin, ca, pe urmă, după un an, tot cu acel birjar ne plimbam împreuna. Și-atunci, prin acel Roadevin, mama mi-a trimis un bilet. Repede, am lăsat fizica și-am alergat acasă. Când am ajuns în apropiere, ciudat, mi s-a părut ca toată casa era inundată de o lumină… Am alergat pe trepte, am intrat… Înăuntru era el, Panait!… Nu-l mai văzusem în viața mea… Despre el, la Brăila, se vorbea ca despre o legendă… Nici nu știam… nu eram sigură că exista în realitate… Nu citisem decât “Chira”.

N-am putut să schimb cu el decât câteva cuvinte… M-a intimidat, nu ştiu ce-a fost cu mine… Eu, care nu eram tocmai timidă. Nu împlinisem încă douăzeci de ani… Peste un an – eu eram la București -, mama îmi dă telefon şi aşa, în treacăt, îmi spune ca a venit Panait… să mă ceară în căsătorie. Nici ei nu i-a venit sâ creadă. Mama i-a spus: “Da, nu se poate, tu eşti bătrân, ea-i prea tânără, trebuie să-şi termine studiile”.

El i-a răspuns: “N-are importanță. Tu spune-i doar atât.”

La scurt timp, am primit o scrisoare de la el. Am citit-o, i-am citit-o şi prietenei mele… Şi nu ştiam ce să-i răspund… şi nu i-am răspuns o lună de zile, până când i-am trimis o telegramă: “Te aştept la Bucureşti”.

Şi imediat, a doua zi, a venit la București. Uite, fotografia asta: Panait pe peronul gării. De câte ori o privesc, retrăiesc parcă acele scene… când venea la București. Eu eram lângă el aşa, ca lângă un munte… Tot ce gândea, tot ce-mi spunea era cu totul altfel decât gândea și spunea lumea cealaltă”. (Interviul este inclus în volumul “Destine”, Editura Semne, 2003)

Margareta și Panait Istrati s-au logodit în noiembrie 1931 și au plecat împreună la Paris și la Nisa, în ultimul voiaj al scriitorului. Mihai Nasta a publicat în Observatorul cultural din ianuarie 2016 o scrisoare pe care mama sa i-a trimis-o în acea perioadă:

„Prieten drag,

Am fost foarte surprinsă aflând ştirea plecării dumitale la Paris. Acum câtăva vreme, Marius trecuse tocmai să vă întâlnească şi atunci i s-a spus că plecarea se datora necazurilor cu Rieder (directorul casei de editură). Sper din toată inima să se aranjeze lucrurile printr-o convorbire directă şi să nu vă obosească prea mult această călătorie. Sunt de altfel neliniştită dorind să capăt alte ştiri de la d-voastră. (…) Aveţi mai degrabă nevoie de odihnă curativă şi să nu vă supăraţi cu editorii la Paris, în toiul acestei arşiţe de iulie. (…) Ar trebui să petreceţi cam două-trei luni de odihnă în Elveţia sau în Pirinei. Dacă sunteţi prea obosit pentru a răspunde, aş ruga pe soţia d-voastră să-mi scrie câteva cuvinte. […] Marius vă trimite bineţe, dorind să vă ştie teafăr, într-o stare fizică şi morală tot mai bună. Trebuie să vă gândiţi mereu la noi, care vă suntem prieteni. Sper că ştiţi acest lucru şi nu aveţi nici o îndoială.

De mii de ori cu prietenie!

Lucia Nasta «Loulou»“.

 

Izolat, părăsit de prietenii din Franța și bolnav de tuberculoză, Panait Istrati a revenit în România și s-a internat din nou la sanatoriul Filaret, unde a fost îngrijit cu mare devotament de medicul Marius Nasta. Boala lui avansa însă necruțător. Scriitorul a murit pe 16 aprilie 1935, înainte de a împlini vârsta de 51 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

 

“Margareta a fost silită să se angajeze la un laborator pentru că i se sistase pensia. Puţină lume ştie că, după moartea lui, ea va fi nevoită să se interneze la Filaret, după o cumplită hemoptizie — tot timpul bolii cumplite, Margareta a fost alături de el, şi n-a fost cruţată — moştenirea fatală a lăsat-o cu nişte coaste lipsă şi un plămân comprimat. Şapte sau opt luni a stat între viaţă şi moarte. „De abia după aceea am putut să-l plâng pe Panait”. Margareta nu a fost nici o clipă “veuve abusive”, a trăit modest, necunoscută aproape, cu o pensie de 1.000 de lei (abia de câţiva ani, ceva mai mult), dar în tot timpul acesta s-a zbătut pentru a-i publica în continuare cărţile, întâi în Franţa — cu nişte greutăţi incredibile — apoi la noi, pe urmă… o adevărată febră, redescoperirea lui Panait Istrati pe plan mondial.” (Maya Belciu, Fata de la Ghecet, România literară, 1991)

sursa foto: istrati.tiit.ro

Surse:

Adevărul, iunie 1924

Rampa, 1925

Observator cultural, ianuarie 2016

România literară, martie 1991, 2003