Dinicu și Zinca Golescu, moștenirea pe care au lăsat-o cei doi boieri luminați. Cărturarul a murit de holeră, în timpul epidemiei din 1830

Dinicu Golescu s-a născut pe 7 februarie 1777, fiind fiul marelui ban Radu Golescu și al Zoiței Florescu. Împreună cu fratele său mai mare, Iordache, a studiat la Academia grecească din București, cu profesorii Lambros Fotiadis, Constantin Vardalah și Ștefan Commitas. Tânărul a participat, tot împreună cu fratele său, Iordache, la înființarea, în 1822, a unei societăți literare secrete la Brașov, prima societate literară românească.

În anul 1823, marele logofăt Dinicu Golescu a fost trimis în Rusia, însoțit de alți boieri, într-o misiune secretă, pentru a înainta țarului un memoriu din partea boierilor, iar doi ani mai târziu, în 1825, în timpul călătoriei sale prin Europa a fost inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din Elveția.

 

Întors la București, a devenit ispravnic, hatman și mare logofăt în Muntenia. Un mare merit al boierului Golescu este că a înființat, în primăvara anului 1826, la conacul moșiei sale din Golești, o școală-internat pentru băieți, cu două tipuri de cursuri: ghimnasticesc (pentru primii cinci ani de învățământ) și filosoficesc (din anul VI).

În această școală puteau învăța gratuit, adică pe cheltuiala boierului, tineri, indiferent de categoria socială din care făceau parte. Școala era deschisă tuturor: “școală slobodă obștească, unde pot merge fiii nobleții, ai norodului, și măcar și robii, pământeni și streini, pentru limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească”, după cum scrie Dinicu în “Însemnare a călătoriei mele”.

Școala și-a început cursurile pe 1 mai 1826, sub conducerea profesorului transilvănean Florian Aaron, care a elaborat și programele de studii, și a funcționat până la moartea boierului, în anul 1830.

Dinicu Golescu a fost în Occident de două sau de trei ori în anii 1824, 1825, 1826. În ultima sa călătorie i-a înscris pe cei patru fii ai săi – Radu, Alexandru, Ștefan și Nicolae la școli occidentale: pe Radu și Alexandru la un institut din München, pentru a primi o educație germană, iar pe Ștefan și Nicolae într-o școală superioară din Geneva, pensionul Töpffer, pentru a căpăta o educație franceză.

 

 

Cei patru băieți ai boierului și fiica acestuia, Ana, o aveau ca mamă pe Zoe Farfara, care se căsătorise la vârsta de 13 ani cu Dinicu, devenind Zoe Golescu (cunoscută și ca Zinca sau Zoița). Dinicu a învățat-o franceza, iar boieroaica a frecventat saloanele bucureștene, unde s-a familiarizat cu scrierile revoluționare publicate în Vest, devenind una dintre femeile culte și extrem de agreabile din București.

În anul 1826, după ultima sa călătorie în Occident, Dinicu Golescu a luat legătura cu Ion Heliade Rădulescu, apoi a solicitat, în anul 1828, aprobare pentru editarea unei gazete cu titlul Curierul român, care s-a numit în cele din urmă Curierul românesc. În 1828 a primit aviz favorabil de la Pavel Kiseleff, guvernatorul Principatelor Române, pentru tipărirea ziarului, cu avertismentul “de a nu supăra niciodată religia, morala și buna cuviință.” Noul ziar în limba română a apărut aprilie 1829 la București.

 

Dinicu Golescu a intenționat să întemeieze și o școală de fete în București, școli primare în alte localități din țară, precum și un teatru național, dar avea să moară de holeră pe 5 octombrie 1830, la vârsta de 53 de ani. Epidemia izbucnise la sfârșitul anului 1829 în Rusia, trecuse în Moldova, iar în toamna anului 1830 afectase mare parte din populația Țării Românești.

Întinderea epidemiei de holeră, boală infecțioasă bacteriană cu o rată a mortalității de 85%, a determinat autoritățile din București să ia măsuri radicale. Oamenii au fost scoși temporar din oraș și instalați în bivuacuri, locuințe provizorii pe câmpurile din afara orașului. La marginea orașului s-au ridicat zece bariere, s-a înmulțit numărul dorobanților în mahalale pentru a supraveghea respectarea carantinei, s-a tipărit o broșură cu instrucțiuni de protecție sanitară, iar de la un anumit doctor Ștefanopol a început să circule lista leacurilor profilactice și terapeutice: camforul, moscul, bismutul, uleiul de melissa și de mușețel, toate dovedindu-se însă fără niciun rezultat. Pe 22 august 1831, consulului Pavel Kiseleff i s-a raportat oficial că epidemia nu mai există deloc, iar pe 12 septembrie a fost declarată oficial stinsă în Țara Românească.

 

Stolnicul Dinicu Golescu comandase, între 1812 și 1815, zidirea unei locuințe particulare lângă biserica Krețulescu din București o casă mare cu etaj, care avea peste 25 de încăperi, printre care și un salon foarte încăpător pentru acele vremuri. În anul 1832, după moartea boierului, aceste case au trecut în proprietatea statului și aici s-a instalat “Sfatul Administrativ”.

În 1837, Alexandru D. Ghica-Vodă a transformat această casă în locuința sa personală, dându-i numele de Curte Domnească, iar urmașii acestuia, Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbey, au păstrat casa domnească numai ca “palat de țeremonie”. Tot în acest palat a locuit Alexandru Ioan Cuza, începând cu 1859 până în seara zilei de 10 spre 11 februarie 1866, când a fost obligat să abdice.

 

La venirea principelui Carol I la București, alaiul său s-a oprit pe Podul Mogosoaiei, înaintea casei aproape lipite de zidurile Hanului Cretulescu. Carol l-a întrebat uimit pe generalul Nicolae Golescu, membru al Locotenenței Domnești și fiu al boierului Dinicu, ce se afla in acea clădire și de ce s-au oprit acolo. Generalul i-a spus “Este Palatul…”. Prințul a privit împrejur și a întrebat: “Unde este Palatul?”, iar generalul i-a arătat încă o dată clădirea alături de care se aflau corturile unui sălaș de țigani.

Dintre scrierile boierului Dinicu Golescu, cea mai importantă este “Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, în Austria, Italia, Bavaria, Elveția” și tipărită la Buda în 1826, volum care este considerat primul jurnal de călătorie tipărit din literatura română.

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *