Doctorul Victor Gomoiu, arestat de două regimuri dictatoriale

Pentru activitatea ca medic militar în timpul campaniei din Primul Război Mondial, Gomoiu a fost decorat cu Ordinul Coroanei, în 1917, cu Ordinul Steaua Romaniei, în 1918 și cu Crucea Reginei Maria, în 1919, fiind ulterior numit sau efor al spitalelor civile din București.

Susținător fervent al regelui Ferdinand I, a făcut parte din echipa medicală care l-a îngrijit pe suveran în ultimii ani ai vieții, când se lupta cu cancerul colorectal. și a primit misiunea de a gestiona actele de caritate ale prințesei Ileana a României.

Tot el a avut ideea fondării spitalului care astăzi îi poartă numele, iar în anul 1927 a încheiat construcția acestui edificiu denumit în epocă Spitalul “Sfânta Elena”, ocupându-se personal de planurile, supravegherea construcției și obținerea fondurilor necesare.

Cele mai multe subvenții au provenit de la Banca Națională, Căile Ferate Române și Ministerul Muncii, iar doctorul Gomoiu s-a angajat, în schimbul banilor primiți, să acorde asistență medicală gratuită angajaților instituțiilor respective pentru o perioadă de 10 ani. Chirurgul a fost inițial aspru criticat pentru locul ales pentru ridicarea spitalului, mai ales pentru că singura sursă de apă din zonă în acel moment era o pompă aflată la câteva sute de metri de viitorul așezământ.

După o lungă perioadă de studiu, Victor Gomoiu a schițat cu mâna sa planurile de construcție, modificând proiectul inițial al arhitectului Gheorghe Șimotta, pentru a crea un complex cu servicii de asistență medicală, cu cinci mari specialități: boli interne, chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie si stomatologie. Spitalul a devenit ulterior cunoscut sub numele “Complexul de asistență medico-socială de la Bariera Vergului” și s-a dezvoltat având 10 cabinete organizate pe specialități, două laboratoare, o farmacie și 60 de paturi pentru bolnavi. Deși nu a primit un credit substanțial de la stat și nici susținere ulterioară, instituția medicală a fost foarte apreciată de oamenii care locuiau în zona Bariera Vergului.

Pe 1 februarie 1936, Victor Gomoiu a fost ales președintele Societății Internaționale de Istoria Medicinei, fiind primul român care a ajuns în această poziție. Ziarul Curentul scria la acel moment sub semnătura lui Pamfil Șeicaru:

“Congresul internaţional de istoria medicinii a ales ca preşedinte, pe termen de cinci ani, pe domnul doctor V. Gomoiu. O biruinţă personală ce se răsfrânge ca prestigiu asupra ţării. Şi nu exagerăm când spunem o biruinţa personală, fiindcă nu l-a sprijinit nimeni. Nu a cucerit această omagiere prin dibăcia unei publicităţi, prin ce poate aduce ca demersuri, ca manevre de culise iscusinţa unei oficialităţi dornice de a impune prestigiul românesc în orice adunare internaţională.

Dr. Victor Gomoiu nu este un răsfăţat al oficialităţii: acţiunea lui în domeniul istoriei medicinii s-a desfăşurat intensă, dar neştiută de nimeni. Nu s-a interesat ministerul sănătăţii, — şi puţin i-a păsat de ce figură va face România în Congresul internaţional de istoria medicinii. Cât priveşte de sprijinul pe care i l-ar fi putut eventual da Facultatea de medicină, dr. Victor Gomoiu este un vechi ostracizat al facultăţii din Bucureşti. Fireşte oamenii de reliefat caracter, neînduraţii atitudinilor ce nu se schimbă, nu pot fi simpatici într-un mediu de grăbită adaptare prin abdicări neruşinate.

Congresul internaţional de istoria medicinii din Paris alege ca preşedinte pe termen de cinci ani pe un medic romnân, pe dr. Victor Gomoiu. Foarte mulţi dintre medicii participanţi la congres (42 de ţări au fost reprezentate) se vor fi întrebat cu surprindere cum de nu face parte dr. Victor Gomoiu din corpul profesoral al Facultăţii de medicină, întrebare fără nici un răspuns, acolo, dar admirabil prilej de lămurire aici, în ţară.

Cum de nu a fost dr. Victor Gomoiu profesor la Facultatea de medicină? Cum de nu a izbutit să ajungă profesor acest medic de o solidă cultură, de o rară pasiune profesională, de o impresionantă corectitudine profesională? Avea pregătirea, avea acea vocaţie în arta tămăduirii, avea un dar neîntrecut de expunere şi o rezistenţă rară în munca grea de clinică. Ştia să unească o aspră autoritate cu acea caldă camaraderie ce defineşte pe şef, ce promovează forţa magnetică a profesorului iubit.

A ţinut cursuri în primii ani după război, şi erau cursurile cele mai frecventate. Dar toată hărnicia, toate însuşirile risipite cu o generoasă pasiune nu l-au putut recomanda Facultăţii de medicină. Se făcuse vinovat de o grea erezie: se declarase cu o sinceritate provocatoare inamic al scării de serviciu şi începuse o luptă aprigă împotriva unor metode de promovare, de selectare prea puţin obiective şi mai ales prea puţin ştiinţifice. Îndrăznise sa ceara examene în selectarea tuturor categoriilor de medici. Examene? Dar atunci catedrele nu mai puteau fi socotite ca mijloace de răsplătire a unui cirac mediocru, dar nu mai puţin slugarnic sau ca o procopsire a unui fiu, nepot sau ginere!

Dr. Victor Gomoiu se proiecta ca un insurect, ca un nerespectuos al tradiţiei, ameninţând să smulgă din mâna corpului profesoral avantajul reciprocelor complezențe, tăcutelor complicităţi spre a zvârli succesiunea la catedre hazardului examenelor.

În faţa acestei cutezanţe de răzvrătit, porţile Facultăţii de medicină s-au închis , fiindcă dr. Victor Gomoiu se mai arăta şi ca un nerespectuos al obiceiurilor pământului. Venind ca efor la Eforia Spitalelor a început să impună rânduială, să nu țină seama de privilegiile (adică abuzurile ratificate prin prestigiul duratei) profesorilor de la Facultatea de medicină şi să apere avutul spitalelor cu o sălbatică intransigență.

În acelaşi timp, dr. Victor Gomoiu începu să verifice rând pe rând prestigiile false, să demaște toată farsa universitară, să denunţe lenta decădere a unui înalt aşezământ de cultură ştiinţifică. Un om primejdios, un tulburător al digestiilor, un neastâmpărat al cuvântului scris sau rostit, cu o egală tărie de caracter, un nerespectuos al atitudinilor intransigente. Discret i s-a oferit o catedră cu o încheiere în toată forma, dar ciudatul individ a refuzat. Nu voia o catedră, nu se agita pentru o catedră, voia o reformă, voia o primenire a moravurilor, o aerisire. Voia să circule în sălile de cursuri un idealism ce poate anima o viaţă de om, ce poate da profesiei de medic valoarea unei milostenii active. Şi omul se arăta neînduplecat; în luptă, apărea în armura unei corectitudini ce rezistă oricărei ispite, iar energia lui răzbătătoare era amplificată de o credinţă ce nu cunoaştea anemia îndoielii.

Între doctorul Victor Gomoiu şi Facultatea de medicină din Bucureşti s-a deschis o luptă din care, evident, a ieşit biruitoare Facultatea de medicină, sau, mai exact, au ieşit biruitoare interesele pur personale ale profesorilor, cu preţul unei scăderi de prestigiu ştiinţific, de autoritate şi de disciplină a Facultății.

Figura aşa de ciudată a d-rului Victor Gomoiu în lupta pe care a dus-o cu oficialitatea medicală aminteşte lupta acelui straniu medic Hohenheim Paracelse care, pe la 1520, începe lupta pentru a introduce în ştiinţa medicinii metoda experimentală. Hulit, isgonit din toate părţile, în luptă cu toate Universităţile, pribegind dintr-o ţară într-alta, Paracelse primea omagiile urii, obișnuita răsplată sufletească a oricărui insurect în domeniul ştiinţei. Interesantă figură de anticipator al unor metode sortite să intre în patrimoniul ştiinţei medicale trei secole mai târziu.

Lupta pe care a început-o în 1920 dr. Victor Gomoiu, acerba lui critică, scăderile pe care le-a denunţat atunci, au fost din plin verificate; astăzi, Facultatea de medicină din Bucureşti a ajuns să nu mai aibă nici umbră din prestigiul pe care îl avea acum un sfert de veac.

Dar ce nevoie are o energie de acceptarea, de oficializarea ei, atunci când îşi poate afla câmp de activitate, când sunt atâtea zone nelucrate? Şi, iată, în pofida oficialităţii, fără nici un sprijin, singur, aşa cum i-au hărăzit ursitoarele, d-rul Victor Gomoiu aduce ţării, în dar, cea mai mare cinste pe care a avut-o vreodată un medic român.

Ştiu cum a plecat bolnav, cum şi-a cumpănit banii de drum feciorul popii de la Vânju, şi a pornit să reprezinte ţara la Congresul internaţional de istoria medicinii, ca acolo, din rândurile a 42 de ţări participante, să se impună omagierii unanime, impunând, în acelaşi timp, şi prestigiul ştiinţei româneşti. O operă de propagandă, o operă de afirmare românească, făcută fără subvenţii, numai prin elocinţa unei energice valori, menită să proiecteze în conştiinţa Facultăţii de medicină e târzie, dar meritată mustrare. Măcar de acest elementar examen de conştiinţă este oare în stare medicina oficială?”

*** Curentul, 5 februarie 1936

În anii ’30, după restaurația lui Carol al II-lea, medicul a devenit unul dintre cei mai cunoscuți critici ai camarilei suveranului. În martie-aprilie 1934, a publicat un manifest împotriva regelui și a cercului său de apropiați și a fost arestat pentru o perioadă de o lună sub acuzația de lèse-majesté, fiind ulterior investigat pentru un presupus complot pentru asasinarea lui Carol.

În octombrie 1942, un apropiat al doctorului Gomoiu, istoricul și publicistul de origine evreiască Barbu Lăzăreanu, a fost arestat în timpul prigoanei evreilor și apoi deportat în Transnistria. Datorită apelului pe care medicul l-a făcut către Regina mama Elena, Lăzăreanu a fost cruțat, iar Victor Gomoiu și-a continuat lupta împotriva politicilor antievreiești ale lui Ion Antonescu, amenințând că, dacă deportările vor continua, va părăsi țara și va pune astfel în pericol legitimitatea premierului.

La scurt timp după instauarea regimului comunist, în decembrie 1947, Gomoiu a fost exclus din învățământul medical. A fost arestat, alături de zeci de alți demnitari, în noaptea de 5 mai 1950 și plasat inițial în subsolul Ministerului de Interne. Încarcerat la Sighet în perioada 1950-1953 și ținut sub izolare strictă, în 1954 a fost transportat la București sub supraveghere militară, pentru a participa la un congres internațional de istorie medicală. Doctorul a fost eliberat din închisoare în același an și  a fost reabilitat, dar a refuzat poziția care i s-a oferit în Ministerul Sănătății în 1956, considerând că ar fi o formă de colaborare cu regimul comunist. Deși unele surse afirmă că a fost din nou arestat și și-a petrecut restul vieții în închisoarea Aiud, doctorul a murit la București, pe 6 februarie 1960, aproape uitat de toți foștii colaboratori.

În 1972, soția profesorului, dr. Viorica Gomoiu a donat Universității din Craiova un bogat fond documentar pentru fondarea muzeului medico-farmaceutic „Victor Gomoiu”, care a fost inaugurat în 1974.