Drama părintelui Operei Garnier din Paris, marele arhitect Charles Garnier. Unicul său fiu, grav bolnav de tuberculoză, a murit la 26 de ani, la o lună după celebrul său tată

Charles Garnier s-a născut pe 6 noiembrie 1825 la Paris, pe rue Mouffetard. Tatăl său, care era originar din Sarthe, lucrase ca fierar înainte de a se stabili la Paris, unde lucra într-o mică afacere de închiriere de trăsuri, iar mama lui era Felicia Colle, fiica unui căpitan în armata franceză.

Tânărul a devenit ucenic al lui Louis-Hippolyte Lebas și apoi student la École royale des Beaux-Arts de Paris, începând din 1842. A obținut Marele Premiu de la Roma în 1848, la vârsta de 23 de ani și a devenit bursier al Academiei Franceze din Italia între 17 ianuarie și 31 decembrie 1849. Garnier a călătorit prin Grecia împreună cu Edmond About și la Constantinopol cu Théophile Gautier, a lucrat la Templul lui Aphaea din Aegina, iar în 1874 fost numit membru al secțiunii de arhitectură a Academiei de Arte Frumoase.

Pe 30 decembrie 1860, împăratului Napoleon al III-lea a anunțat un concurs pentru proiectarea unei noi opere finanțate de stat. Vechea clădire, situată pe strada Le Peletier și cunoscută sub numele de Salle Le Peletier, fusese construită ca teatru temporar în 1821, iar accesul stradal la acea sală fusese restrâns după tentativa de asasinare a lui Napoleon al III-lea din 14 ianuarie 1858. Atunci s-a decis construirea unei noi clădiri a operei, cu o intrare separată, mai sigură pentru șeful statului.

Concurenții au avut la dispoziție o lună pentru a depune proiectele. Au fost două faze ale competiției, iar Garnier a fost unul dintre cei aproximativ 170 de participanți la prima etapă a concursului. Arhitectul a ocupat locul cinci și a fost unul dintre cei șapte finaliști selectați pentru a doua etapă. Aceasta a impus concurenților să-și revizuiască proiectele originale și procedura a devenit mai riguroasă. Caietul de sarcini avea 58 de pagini și a fost scris chiar de directorul Operei, Alphonse Royer. Concurenții l-au primit pe 18 aprilie, iar pe 29 mai proiectul lui Garnier a fost selectat pentru “calitățile sale rare și superioare în distribuția frumoasă a planurilor, aspectul monumental și caracteristic al fațadelor și secțiunilor”.

Soția lui Garnier, Louise, a scris mai târziu că arhitectul francez Alphonse de Gisors, care făcea parte din juriu, a mărturisit că proiectul lui Garnier a fost “remarcabil prin simplitatea, claritatea, logica, grandoarea sa și a fost ales datorită dispozițiilor exterioare care disting planul în trei părți distincte – spațiile publice, auditorium și scena”.

În scurt timp, Garnier, care avea doar 35 de ani și era relativ necunoscut, a început să lucreze la clădirea care, în cele din urmă, va fi numită după numele său, Palais Garnier.

Construcția a început în vara anului 1861, deși lucrările au s-au întins pe durata a 14 ani. În prima săptămână de excavare, a fost descoperit un pârâu subteran, iar concluzia specialiștilor a fost că pământul este prea instabil pentru a susține fundația. A fost nevoie de opt luni pentru ca apa să fie pompată, zona a fost securizată, iar fundația de ciment și beton cu pereți dubli a lui Garnier s-a dovedit suficient de puternică pentru a rezista la orice posibile infiltrații și astfel construcția a continuat.

Arhitectul s-a căsătorit în 1858 cu Louise Bary și singurul lor copil supraviețuitor a fost Christian Garnier, născut în 1872, căruia îi vor spune spune Nino. Cuplul își pierduse primul fiu, pe Daniel, născut pe 21 martie 1862, cu opt ani mai devreme, la vârsta de doar doi ani. Nino, care avea o constituție fragilă, a fost crescut cu mare dragoste atât de mamă, cât și de tatăl său, ceea ce era rar la vremea respectivă, pentru că tații nu prea erau procupați de copiii mici.

Băiatul a fost înscris la prestigiosul liceu Louis-le-Grand și încă de mic a fost pasionat de limbi străine și geografie, iar la 14 ani a devenit cel mai tânăr membru al Societății Geografice din Paris.

În timpul asediului Parisului și al Comunei din Paris în 1871, clădirea operei, încă neterminată, a fost folosită ca depozit pentru bunuri, precum și ca închisoare militară.

Opera a fost inaugurată în cele din urmă pe 5 ianuarie 1875. Mulți dintre cei mai cunoscuți monarhi ai Europei au participat la ceremonia de deschidere, inclusiv președintele noii Republici Franceze, mareșalul MacMahon, primarul Londrei și regele Alfonso al XII-lea al Spaniei.

Oamenii care au intrat în clădire au fost uimiți de dimensiunea sa uriașă și de ornamentațiile bogate. Doar Claude Debussy a descris-o ca fiind asemănătoare unei stații de cale ferată din exterior spunând că interiorul ar putea fi ușor confundat cu o baie turcească.

În 1872 și 1873 Garnier și-a construit o casă de vacanță pe Riviera Italiană, Villa Garnier în Bordighera, fiind unul dintre primii arhitecți care au construit acolo după inaugurarea căii ferate în 1871 și mai târziu a contribuit personal la arhitectura orășelului, făcând planurile mai multor clădiri private și publice.

Unicul său fiu, ajuns la vârsta de 21 de ani, a intrat la Școala de inginerie civilă, dar planurile sale de a deveni inginer constructor au fost grav afectate de o criză de tuberculoză pe care a suferit-o în 1894. După înrăutățirea stării de sănătate a lui Nino, viața familiei Garnier nu va mai fi niciodată aceeași. Louise și Charles au luat decizia să rămână cea mai mare parte a anului la Bordighera, locuind în vila pe care o construise Garnier, pentru a îi oferi fiului condiții cât mai bune pentru a-și îngriji sănătatea.

Tânărul avea o forță remarcabilă și, în 1895, în ciuda bolii, a reușit să publice un volum de referință, „Eseu de geografie generală, urmat de tabele referitoare la geografie”. În acei ani a continuat să participe la numeroase conferințe științifice din întreaga Europă, iar în 1898 a candidat la „Premiul Volney”, care i-a fost acordat postum, în unanimitate, pentru lucrarea sa principală, „Metoda transcripției raționale generale a numelor geografice”.

Garnier s-a retras din atelierul său de arhitectură în 1896, dar a continuat să facă parte din jurii pentru concursuri de arhitectură și să dețină funcții oficiale.

Ajuns la vârsta de 72 de ani, a suferit un prim accident vascular cerebral în ziua de 2 august 1898, la ora 4 dimineața, în timp ce se află acasă, la Paris, și un al doilea accident vascular cerebral seara următoare, iar acesta i-a fost fatal.

Arhitectul a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse. Tânărul său fiu a murit la vârsta de 26 de ani, pe 4 septembrie 1898, la exact o lună după tatăl său și fost înmormântat tot în cimitirul Montparnasse, lângă celebrul său părinte.

Alte opere de referință ale arhitectului Charles Garnier au fost Sala mare de concerte și Salle de Jeu Trente-et-Quarante, ambele în Place du Casino din Monte-Carlo, Observatorul Astronomic din Nisa, Cercle de la Librairie din Paris, Hôtel Hachette, aflat pe Bulevardul Saint-Germain din Paris sau Panorama Marigny din Paris.

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *