Elena Farago, o viaţă dedicată copiilor

Elena Farago s-a născut pe 29 martie 1878 la Bârlad, în familia modestă a lui Francisc și a Anastasiei Paximade. Clasele primare şi primele două clase gimnaziale le-a urmat în oraşul natal, la pensioanele Varlaam şi Drouhet, dar în perioada 1884-1890 asupra familiei s-au abătut multe necazuri. Trei dintre cei şapte copii ai soților Paximade au încetat din viață, iar în anul 1890, pe când avea doar 12 ani, fetiţa a rămas orfană de mamă și a fost nevoită să se ocupe de îngrijirea surorilor mai mici.

Cinci ani mai târziu, în 1895, copiii au rămas și fără tată şi, îmbolnăvindu-se de anemie severă, Elena a fost nevoită să plece la București, unde a locuit la un frate mai mare. Viitoarea poetă a fost internată la Spitalul Colţea şi, refacută după boală, s-a angajat în casa ziaristului Gh. Panu, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale. Dramaturgul a fost impresionat de povestea tinerei şi a decis să o sprijine. Timp de doi ani, Elena Paximade a lucrat ca guvernantă la familia lui Caragiale, unde l-a cunoscut pe economistul Francisc Farago, cel care avea să-i devină soț.

Scriitoarea a debutat în presă în 1898, la doar 20 de ani, cu un reportaj pe care l-a semnat Fatma, iar în 1902 ziarul România muncitoare i-a tipărit prima poezie.

În anul 1906, tânăra a publicat primul volum de poeme, la îndemnul lui Nicolae Iorga, a cărui prietenă și confidentă a fost. Un an mai târziu s-a stabilit la Craiova, urmându-și soţul, pe Francisc Farago, care fusese numit director al Băncii Populare din oraş.

Poeta a sprijinit răscoala țărănească din 1907, care se răspândise în toată ţara, motiv pentru care a fost arestată, fiind, după intervențiilor lui Iorga, eliberată în scurt timp.

În această perioadă a adoptat un băiețel, Mihnea, iar în 1913 a venit pe lume Cocuța, care a devenit şi ea scriitoare.

În 1921, poeta a fost numită directoare a Fundației „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, instituție pe care a condus-o timp de 30 de ani, iar în 1922 a fondat la Craiova revista literară Năzuința, la care au colaborat Simion Mehedinți, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu și Mihail Dragomirescu și, de asemenea, a patronat revista pentru copii și tineret Prietenul Copiilor.

În 1937, Elena Farago a obținut Premiul Național pentru Literatură, ocazie cu care gazetarii ziarului Adevărul i-au făcut o vizită:

“Am intrat aseară în locuinţa mică a poetei, în căminul călduros pitulat in spatele muzeului. Cărţi multe, tablouri, opere de artă din mijlocul cărora s-a ivit și scriitoarea Coca Farago, proaspăt venită din Capitală, pentru a fi prima care să aducă venerabilei poete vestea îmbucurătoare.

D-na Elena Farago ne-a întins o mână caldă și afectuoasă. Cu zâmbetul ei blând și luminos, ne-a invitat să stăm de vorbă:

— V-a impresionat vestea, doamnă Farago?

— M-a bucurat adânc. M-a bucurat cu atât mai mult cu cât nu mă mai așteptam s-o primesc. Gândurile mele se îndreaptă întâi numai către acest mare Rege care s-a gândit, deși îi eram atât de departe și atât de tăcută, să încunune tâmplele mele cărunte.

De afară, seara caldă de primăvară își trimitea prin ferestrele larg deschise, miresme prevestitoare de înmuguriri.

—Nu-mi amintesc să mai fi trăit o primăvară ca aceasta, ne-a spus poeta. Cum să fi bănuit o prevestire în scrisoarea oficială prin care distitnsul conducător al Editurii Fundaţiilor Regale, d. prof. Alexandru Rosetti, mă anunţa că s-a hotărât tipărirea operii mele poetice într-o ediţie definitivă? Căci nu mai speram să-mi văd opera retipărită. Şi sufeream cumplit simţindu-mă uitată. Tocmai mă ridicasem dintr-o suferinţă grea, parcă înadins ca să primesc această neaşteptată şi copleşitoare bucurie.

— Şi cum aţi aflat-o?

— Azi dimineaţă, când am auzit soneria şi credeam să fie poşta care, de când fata mea nu mai este lângă mine, e aşteptată cu destule emoţii, în pervazul uşii a apărut însăşi Coca şi cuvintele-i înlăcrămate: „Mamă, ai luat premiul national”.

Afară noaptea se lasă mai adânc. Lumina unei lămpi ascunse printre cărţi aşterne pete de lumină pe fotolii şi covoare. E un moment de tăcere netulburată, calmă. Şi atunci gândurile poetei se întorc spre trecut.

— Sunt de atunci peste patruzeci de ani. Scriam tot ce mă precupa mai mult din viaţa mea, din cărţile şi revistele pe care le citeam cu patimă. Scriam închipuindu-mi, probabil, că astfel îi împărtăşesc cuiva neliniştile, gândurile, înfrângerile, năzuinţele.

Am debutat acum treizeci şi opt de ani la „România muncitoare”. Nu îndrăzneam să trimit manuscris vreunei reviste. Am scris, apoi, la „Adevărul”.

Mille avea şi pe atunci o rubrică pentru femei. După aceea, din Constanţa, am trimis articole pentru pagina literară a ziarului „Epoca“. În aceeaşi vreme, scriam şi la „Zeflemeaua” lui Ranetti, semnând când Ileana, când Fatma, când Andaluza.

„Fatma” am semnat apoi peste tot, până la apariţia primului meu volum. Prima revistă la care am colaborat a fost „Semănătorul” şi tot acolo am semnat, pentru întâia oară, cu numele adevărat. Dl. profesor N. Iorga, directorul revistei, a fost acela care m-a sfătuit să cer a fi editată de către revista „Luceafărul”, care apărea la Budapesta. Cei de la „Luceafărul” mă cunoşteau căci le eram colaboratoare.

Acolo au fost editaţi de asemeni Octavian Goga şi Slavici. În mai 1906 a apărut primul meu volum de versuri. Am avut, atunci, cea dintâi frumoasă primăvară din viaţă. Am mai publicat succesiv „Şoapte din umbră“, “Traduceri libere şi reminiscenţe“, amândouă distinse cu o parte din premiul „Năsturel“, „Şoaptele amurgului“, volum de asemenea premiat cu premiile „Năsturel“ şi „Femina“. Odată cu „Şoaptele amurgului”, a fost premiat şi „Din traista lui Moş Crăciun”, versuri pentru copii. Mai târziu, am publicat volumul „Nu mi-am plecat genunchii”. Cartea aceasta am scris-o într-un greu moment din viaţă, când eram bolnavă şi foarte deprimată. Am mai scris şi proză pentru copii. Volumul „Ziarul unui motan” a căpătat premiul special „Neuschatz”, iar volumul „Într-un cuib de rândunică” a fost premiat de editura „Ancora”. După cum vezi, activitatea mea a avut o accentuată preponderenţă lirică.

— Iată un bun motiv, doamnă Farago, pentru a vă întreba ce credeţi despre campania de reabilitare a poeziei din momentul de faţă?

— Sunt suficient de informată asupra campaniei de reabilitare a poeziei. Consider înfiinţarea acum, de curând, a Academiei „Mallarmé” în Franţa ca un simptom îmbucurător de reafirmare a prestigiului poetic. Pentru cine o apreciază, poezia este un ultim refugiu din condiţiunile existenţei de astăzi materialiste şi prozaice. La noi, Fundaţiile Regale au venit ca o salvare pentru poezia românească, deoarece editorii nu mai primeau versuri.

Ele îmbrăţişează larg producţiunile lirice ale tinerilor scriitori. Am mai remarcat un simptom îmbucurător: trecerea scriitorilor consacraţi în paginile cotidianelor. Este un util mijloc de răspândire a literaturii bune în marile mase ale cititorilor. Scriitorii de astăzi fac şi ziaristică, înţelegând astfel să rupă orice diferenţă între cotidian şi revistă. Asta e singura modalitate de pregătire a publicului pentru lectura mai pretenţioasă a revistei. Găsesc foarte fericită inovaţia că toate ziarele au introdus o coloană, unele chiar o pagină, dedicată informaţiei literare.

— Cum priviţi literatura actuală?

— În literatura actuală există multe talente care se afirmă în toate ramurile ei. De câte ori citesc o carte nouă şi prind un punct de afinitate cu marii dispăruţi, resimt o bucurie şi o mângâiere. Eu nu cred că s-a creat un abis între două generaţii. Aşa zisul conflict este mai curând o exagerare în funcţie de vocabular. Găsesc logic să se scrie astăzi mai concentrat şi mai nervos. E în ritmul acestei epoci de maşinism şi viteză. Cred că aparenţele asperităţii de limbaj se vor transforma, se vor dilua, pentru că trăim o epoca de prefacere a limbii. Toate precipitările stilistice odată trecute, vom avea un autentic produs de literatură tânără şi sănătoasă.

S-a făcut un moment de linişte. În noapte, provincia întreagă îşi doarme somnul ei tihnit.

— Cum vă trăiţi viaţa în provincie, doamnă Farago?

— De un timp încoace, stau ca pe un vapor în veşnică mişcare şi sunt, totuşi, în continuă legătură cu tot ce se întâmplă pe pământ. De cele mai multe ori, eu îi informez pe cei ce vin să mă vadă cu știri din lumea întreagă. Pentru că timpul pe care ei îl consumă umblând, eu mi-l petrec citind.

S-a făcut foarte târziu. Puțin ostenită, poeta își strânge cu amândouă mâinile tâmplele.

— Ați ostenit, doamnă Farago… Am să vă las…

—Te rog să le spui bucureștenilor care nu m-au uitat că eu tocmai pentru că nu-i mai văd, nu-i voi uita”.

*** Alexandru Assan, În casa Elenei Farago, Adevărul, martie 1937

Un an mai târziu, când poeta a împlinit vârsta de 60 de ani, ziarul Viitorul i-a dedicat un articol omagial:

“Admiratorii acelor minunate podoabe artistice dăruite liricii româneşti de talentul acestei mari scriitoare vor să-i aducă omagiul preţuirii lor. Ne este teamă, însă, ca entuziasmul manifestării de adâncă admiraţie faţă de creaţiunile literare ale poetei noastre să nu-i destrame acesteia liniştea pe care a râvnit-o şi în faldurile căreia şi-a învăluit sufletul.

Ne este teamă chiar ca nu cumva chiar rândurile acestea să jignească modestia scriitoarei Elena Faragó. Dacă le scrim totuşi şi dacă, de asemenea, socotim că este bine venit chiar şi acel entuziasm de care am vorbit, al admiratorilor, aceasta se datoreşte credinţei noastre că vom şti să ne mărturisim simţămintele faţă de marea conştiinţă artistică a doamnei Elena Farago într-un stil care să nu aibă nimic din acele zgomotoase aniversări regizate cu o mai înaltă sau mai scăzută abilitate.

Şi credinţa noastră este cu atât mai întemeiată cu cât ştim că manifestările de admiraţie ce se vor produce faţă de opera poetei vor porni dintr-o caldă convingere şi vor purta, astfel, fiorul marilor sincerităţi.

Cum ar putea, în adevăr, fi altfel, când această scriitoare n-a mărturisit de-a lungul anilor altă pasiune decât aceea a scrisului, a celui mai nobil scris?

Ce alt destin mai luminos poate avea o existenţă decât acela de a învinge toate ispitele deşartelor satisfacţii pe care zilele ţi le flutură în faţă şi de a-ţi dărui sufletul stăruitoarelor migăleli întru izbutirea marilor creaţii?

Viaţa d-nei Elena Farago închide în miezul ei de aur pilda celei mai desăvârşite conştiinţe artistice.

Să renunţi la toate măruntele bucurii ale zilei; să nu vrei să ştii de zarva unor cenacluri care cred că ele singure pot crea „o reputaţie“; să te izolezi, cu alte cuvinte, într-o insulă de austeră solitudine şi să te adânceşti în tine însuţi, spre a prinde de acolo, din profunzimile simţirii, melodiile delicate şi adânc umane, totuşi, — să culegi, zi de zi, fărâmele de imagini, câte din viaţă s-au răsfrânt în adâncuri, să le topeşti în focul marilor inspiraţii şi să le zămisleşti în chip de unitară armonie, — iată ce mi se pare a avea norocul să împlineşti, în viaţa literară a unui neam, un destin înalt.

Şi poetei Elena Farago, steaua acestui destin i-a privegheat zilele şi visurile.

Acolo, întrun colţ de provincie, în cetatea Banilor, ani de-a rândul n-a vrut să cunoască decât prietenia sinceră a cărţilor. Din cadrul visurilor a tors melodiile celor mai senine cântece.

Acela care scrie aceste rânduri cu peniţa muiată în emoţia cea mai pură a cunoscut sufletul Elenei Farago într-o oră când, copil, se lăsa furat de farmecul unei poezii pe care trebuia s-o înveţe şi s-o recite, frumos, la o serbare a pomului de Crăciun. Şi astăzi îmi sună în minte cadenţa armonioasă a acelor stihuri de o puritate fără seamăn:

Moş Crăciun în noaptea asta

Bate ’ncet la orice geam,

Şi întreabă dacă’n casă

Sunt ori nu copii şi lasă

Daruri pe la cine-i spune:

— Ţină-i Domnul, am.

Nu credem să fie o altă scriitoare, dintre acelea care s-au străduit pentru literele române care să fi mărturisit în fiece creaţie artistică o mai autentică sensibilitate feminină de cum a izbutit s-o exprime poeta Elena Farago.

Tot ce are mai caracteristic universul de simţăminte din cuprinsul unei inimi feminine, Elena Farago a derivat în planul expresiei artistice.

Prin cântecele ei, poţi vedea ca printr-o poartă vrăjită zbaterile unui suflet ticsit de tristeţi. În ritmurile versurilor, nu vei suprinde, însă, nicio notă de brutală afirmare a durerii, a deznădejdii.

Din icoana întunecatelor suferinţe, stihul păstrează numai ecourile. De aci, impresia delicată a discreţiei, a acelei discreţii pe care numai un suflet de autentică esenţă feminină o poate dovedi”.

*** N. Mihaescu, Viitorul, 1938

Criticul literar Perpessicius scria: “Doamna Elena Farago este întâia noastră poetă care a făcut din vers mai mult decât un fir de însăilat cuvintele şi în fragila pânză de păianjen a strofelor sau romanţelor domniei-sale a aruncat, ca pe-o urnă de lacrămi, în miniatură, inima domniei-sale suferindă. Şi cum se întâmplă adesea, în ţinutul acesta de miracole al Poeziei, pânza de păianjen nu numai că nu s-a destrămat, dar a învăluit, cu gingăşii de cuib, pe această pasăre rănită şi gemetele ei le-a prefăcut în cântece. Este în poezia d-nei Elena Farago, şi încă din volumul debutului de la 1906, o continuă aspiraţie, un continuu apel către pasărea albastră a dorului şi o continuă frângere a inimii. Dar inima aceasta, care aşa de puternic ştie să dorească, în aceeaşi măsură ştie şi să sufere. Nimeni n-a scris, şi nu numai în poezia feminină de la noi, unde este unică, tânguiri de iubire mai discrete, mai ferite de larma răspântiilor, mai umile în înălţarea lor smerită. Poeta însăşi s-a asemuit în una din cele mai puternice ale ei poeme cu o nouă Magdalenă, plângând în pragul unei noi iubiri.

Şi imagina aceasta ar putea fi reţinută pentru întreaga poezie a doamnei Elena Farago. O poezie şoptită, ca o rugăciune de izbăvire a inimii, sub bolta tihnită a unei mănăstiri, o poezie de suferinţă care se stăpâneşte, se-nchide’n ea însăşi şi-n pagini de scrisori lăsate între filele unei cărţi de căpătâi, ca florile presatelor iubiri, se confesează pentru sine mai mult decât pentru pierdutul Lohengrin. De aceea, poate, şi graţie acestei tăinuite linişti în care a luat fiinţă şi s-a desăvârşit, poezia doamnei Elena Farago a prins virtuţi de balsam.

Şi balsamul nu cunoaște moarte”.

*** Perpessicius, Cuvântul, 1938

Elena Farago a încetat din viață pe 4 ianuarie 1954, la vârsta de 75 de ani, după o lungă suferință.