HomeEroii României moderneEroi uitațiEugen Goga, scriitorul rămas în umbra fratelui său

Eugen Goga, scriitorul rămas în umbra fratelui său

Eugen Goga
DS TW

“A închis ochii, în plină vigoare, strălucitul ziarist ardelean și scriitor Eugen Goga. L-a înfrânt năpraznic o suferinţă întâmplătoare, închizându-i la 47 de ani o viaţă de luptă grea, în care a biruit rănile războiului, o deportaţiune aspră de prizonierat în Siberia, o infirmitate glorioasă pe câmpul de război al dezrobirii…

Descendent al unei vechi familii de români ardeleni, dintre acei intransigenţi români care nu au admis nici un compromis, au detestat oportunismul şi au refuzat orice apropiere de împilatori, Eugen Goga a pus din adolescenţă încă, în slujba luptei şi idealului national, o pasiune dârză, o inteligenţă vie şi un remarcabil talent de publicist.

A stat în umbra gloriei când soarta a hotărât împlinirea visului şi nu s-a împărtăşit cu nici unul din onorurile la care îi dădeau dreptul meritele. Prezent întotdeauna în primele rânduri ale luptei şi ale răspunderii, era mereu absent la încheierea socotelilor şi împărţirea răsplăţii. Un luptător neînfricat al românismului, un timid, un modest, un nedrept cu sine însuşi. O simţire aristocrată, cu pronunţat gust subţire pentru frumos şi artă, retranşat într-o nemărturisită mândrie, Eugen Goga a fost pentru cei care l-au apropiat, un suflet de o rară delicateţe şi distincţie, o sensibilitate vibrantă, un caracter de elită.

Talent strălucit, a început publicistica pe când era încă în liceu, participând la polemica dintre Românul şi Tribuna. A condus după război ziarul Renaşterea Română, a colaborat la Ţara noastră şi Îndreptarea cu articole substanţiale şi de frumoasă valoare polemistă. Literaturii a dat “Două Siberii” și romanul „Cartea facerii“, care închide în pagini de mari frumuseţi procesul de dospire a societăţii române de după război.

Pleacă lăsând adânc loviţi pe soţia sa, doamna Eugen Goga, nepoata lui Alex. Odobescu, doi copii, şi o grea încercare pentru dl. Octavian Goga, fratele său.

Le transmitem participarea noastră la marea durere pe care o încearcă, împreună cu întreaga simţire românească”.

*** Dimineața, 3 iunie 1935

Eugen Goga

Ziarul “Rampa” a republicat la dispariția scriitorului câteva fragmente dintr-o convorbire din 1931:

“În anul 1888, la Răşinari, un sat românesc de graniţă „liber crăiesc” (adică fără iobagi) s-a născut pruncul neştiutor şi vesel pe care azi îl ai în faţa dumitale, cu părul albit de vremi. Cu un braţ scurtat de o nemiloasă schijă, păstrând numai sufletul lui de prunc de atunci – Răşinarii, satul copilăriei mele, era într-un permanent contact cu Vechiul Regat. Boierii maziliţi români treceau la Sibiu. După ce terminau sacul cu bani, veneau la Răşinari şi se ţărăneau. Dovadă ne stau atâtea nume de acolo care sunt nume vechi româneşti, ca Stanca, Neagoe, Şerban, etc., neîntâlnite în restul Ardealului.

După mamă, sunt urmaşul unei foarte vechi familii de preoţi care duce în trecut vreo patru sute de ani. Un strămoş al meu, protopopul Sava Bârseanu (fiindcă se trăgea din Țara Bârsei), mort la 1810, a scris o predică asupra originii Românilor înainte de Petru Maior.

Tata era fiu de ţăran, din Valea Târnavelor. Fire artistică şi mare dar de povestitor. Mama, care trăieşte încă, e o femeie cultă şi printre primele femei din Ardeal care citea franţuzeşte. A scris şi versuri.

Verile copilăriei mi le-am legănat pe Valea Târnavelor, respirând o viaţă câmpenească, trăind o viaţă ţărănească, împletită în cântec şi poezie. Bunicul mă lua în braţe şi-mi povestea minunate poveşti adevărate trăite de el, în timpul Revoluţiei din 1848, la care luase parte.

Clasele primare le-am făcut la Răşinari, într-o veche şcoală românească de peste 150 de ani. Liceul l-am început la Sibiu, la unguri, unde am stat patru ani. Eram un elev foarte slab. De mic copil, nutream un puternic sentiment contra ungurilor. Și era natural să fiu astfel: un străbunic după tată fusese împușcat în barbă de unguri, iar bunicul după mamă fusese conducător de lăncieri în regiunea lui Axente-Severu. Zadarnic se străduia Octavian, fratele meu mai mare, care era un strălucit elev, să mă împrietenească cu cartea…

În clasa a V-a, pe care am făcut-o la liceul românesc din Blaj, am avut norocul să pătrund în biblioteca lui Cipariu. Acolo m-am întrezit sufleteşte citind cu râvnă toată literatura veche românească şi toată istoria românilor.

În ultimii ani, având un conflict cu profesorul de limba greacă, părăsesc liceul din Blaj, trecând la cel din Braşov. Universitatea o fac la Budapesta şi în 1910 urmez cursurile de istorie la Universitatea din Bucureşti.

În anul 1911 – 12, sunt redactor la Arad şi organizez şezători cu scriitorii din regat. Atunci i-am cunoscut pe Caragiale, cu care Octavian era bun prieten. Discutam mult cu el.

Între timp, lupta continua înverşunată între Tribuna și Românul. Au fost chiar atacuri personale. Partidele politice din Vechiul Regat au delegat pe dl. Stere, care a venit la Arad să ne împace… Și Tribuna a dispărut…

Apoi plec la Zürich, urmez un an economia politică şi sociologia, şi apoi plec la Paris, unde stau până la 1914, când sunt chemat de Partidul naţional să vin să redactez gazeta Românul. Director era tot Goldiş. M-am întors mai revoluţionar ca totdeauna, cu atât mai mult cu cât campania din 1913 avusese un mare răsunet în Ardeal. Orice bun român nu mai putea admite jugul ungurilor.

Am debutat prin articole vijelioase, puţin gustate de paşnicii conducători ai Partidului Naţional.

Părăsec gazeta şi mă pregătesc să mă reîntorc în Franţa. Izbucneşte însă războiul. Sunt obligat, fireşte, să rămân în Transilvania, şi plec cu un regiment pe câmpul de luptă. Sunt rănit la Monasterjinska, orăşel din sudul Galiţiei, şi făcut prizonier de Ruşi.

Zvonul era că Ruşii omoară toţi prizonierii. Ca să ne salvăm viaţa, noi, românii din regimentul unguresc, arătam crucea Ruşilor, zicându-le: „Pravoslavnic!” La un moment dat, plictisit, mă adresez camarazilor mei pe româneşte:

— Mai tăceţi, măi, din gură! „Rusul” care ne lua armele priveşte lung şi-mi zice:

— Nu te teme frate, nu vă facem nici un rău! Rusul e bun!…

„Rusul” care ne lua armele era un român din Hotin.

Am privit uniforma ungurească a camarazilor mei, apoi am privit uniforma rusească a fratelui meu de peste Prut, și o lacrimă mi s-a strecurat în colţul ochilor.

Am intrat în spital şi după ce m-am vindecat puțin la picior, am fost îmbarcat într-un tren şi am mers 28 de zile fără întrerupere până la Tomsk, în inima Siberiei.

Între timp, fratele meu a făcut intervenţii pentru liberarea noastră şi în toamna anului 1915, din ordinul Ţarului, am fost liberat, la intervenţia primului-ministru Ion Brătianu.

Mă duc la Techirghiol, unde scriu „Două Siberii”, o carte de propagandă politică, adică Siberia morală din Austro-Ungaria şi adevărata Siberie rusească.

Iau parte la alegerile parţiale de la Caracal, unde candida Octavian. Îl cunosc pe Nicu Filipescu, un boier autoritar, curat sufleteşte, puţin impulsiv. Fiind înfrânt în alegeri fratele meu, mă retrag cu el la Bucureşti. Am trăit cele mai frumoase clipe ale noastre, când el scria „Cântece fără ţară”, într-un colţ de mahala, în strada Popa Soare.

Vine războiul!…

Mă duc ca voluntar în regimentul 80. Am luat parte la dezastrul de la Turtucaia. Am văzut capul de pod, fără pod, şi măcelărirea soldaţilor noştri din pricina ruşinoasei nepriceperi a unui comandant de tristă memorie. Eram la Olteniţa. Vedeam peste Dunăre bulgarii stând sus şi măcelărind pe bieţii soldaţi români care, cuprinşi de panică, parte din ei se aruncau la întâmplare în Dunăre, parte din ei îşi legau dovleci de șolduri ca să poată înota, iar câteva mii de soldaţi, în disperare, s-au aruncat în şlep, care, neputând suporta greutatea lor, s-a scufundat.

O biată fanfară încerca zadarnic să reînalţe inimile şi să reîntărească trupurile sângerânde ale soldaţilor. Impresionantul „La Arme”, cântat în măcelul de la Turtucaia, părea un prohod, un trist marş funebru.

O scenă impresionantă. Un cal a trecut înot Dunărea. Malul nostru, fiind însă înalt şi cu trepte, bietul animal nu şi-a putut salva viaţa. Şi-a proptit doar capul de mal, m-a privit fix în ochi, a început să necheze ca şi cum îmi cerea ajutor şi dreptul la viaţă şi apoi, nemaiputând înfrunta valul, valul l-a luat cu dânsul, ducându-l pe Dunăre în jos…

Am fost rănit la Arabaz şi transportat la spitalul din Feteşti. O schijă de obuz îmi sfărâmase cotul mâinii drepte.

În iarna anului 1918, trec în Transilvania, în plină revoluţie. Mă duc la Alba Iulia şi iau parte la marea întrunire de alipire. Acolo mă întâlnesc şi cu mama mea, pe care n-o mai văzusem de patru ani… Eram cu bunii mei prieteni, Tilică Ioanid şi Iancu Păunescu.

Şi tot în 1918 am început să gândesc romanul meu, apărut de curând cu titlul “Cartea facerii”.

*** La moartea lui Eugen Goga, Rampa, iunie 1935

DS TW
No comments

leave a comment