Eva Heyman din Oradea, cealaltă Anne Franck. Fetița de 13 ani a fost gazată la Auschwitz

Eva Heyman s-a născut pe 13 februarie 1931 la Oradea, părinții ei fiind de etnie evreiască, Ágnes (Agi) Rácz și Bela Heyman. După doi ani de la nașterea copilei, în 1933, aceștia au divorțat. Mama ei, Agnes, s-a recăsătorit cu scriitorul Béla Zsolt și s-a mutat la Budapesta, iar Eva a rămas în grija bunicilor materni care erau proprietarii unei farmacii din Oradea. Tatăl ei, Bela Heyman, era arhitect și nu o vedea prea des pe micuță. Copila era îngrijită de Juszti, guvernanta austriacă care o crescuse pe mama ei și care a devenit și guvernanta Évei. În casa bunicilor locuia și Mariska Szabo, o bucătăreasă care avea să salveze și să păstreze jurnalul Évei după ce toată familia a fost deportată la Auschwitz.

În 1942, Béla Zsolt, tatăl ei vitreg, a fost trimis împreună cu mulți alți evrei maghiari într-un lagăr de muncă forțată în Ucraina, dar Ágnes a reușit să-l elibereze după un timp și cei doi au venit în Oradea, locuind toți în casa bunicilor.

În ziua în care a împlinit 13 ani, pe 13 februarie 1944, Eva a început să țină un jurnal. Prima notiță: “Am împlinitblank 13 ani. M-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri”. Următoarele pagini descriu micile evenimente din viața fetiței, iar în aprilie apar primele mărturii despre situația familiei. Evreilor nu li se mai permitea să posede bunuri, iar Evei îi este confiscată bicicleta roșie pe care o iubea tare mult. Comunitatea evreiască din oraș se afla într-o stare de tensiune în creștere provocată de incertitudinile viitorului, iar Eva consemnează: “Am început cu toții să împachetăm, dar numai obiecte și numai atât cât a citit Agi (mama ei) pe pancarte, că este admis. Știu că nu este un vis și totuși nu pot crede că e adevărat. Putem lua și lenjerie de pat, dar neștiind când vor veni să ne ducă, această lenjerie n-o putem împacheta. […] Micul meu Jurnal! Niciodată nu mi-a fost așa de frică!”

blankPe 3 mai 1944 primarul Oradei, László Gyapay, a dispus înființarea a două ghetouri cu o capacitate de 27.000 și, respectiv, 8.000 de locuri și a dat dispoziție ca în termen de cinci zile populația evreiască din oraș să-și părăsească locuințele și să se mute temporar în ghetouri, urmând a fi organizat apoi transportul lor către lagărele de exterminare.

Fetița scrie în jurnal pe 10 mai, la 5 zile dupa mutarea în ghetou: “Nu-mi pot închipui cum va fi în continuare. Mereu îmi zic, acum este cel mai rău, apoi singură îmi dau seama că tot timpul este posibil orice; mereu mai rău și chiarblank mult mai rău. Până acum am avut ce mânca, de aici înainte nu vom avea. Pe teritoriul ghetoului, la început, puteam merge unul la altul, acum nu mai avem voie să părăsim casa… Agi (mama ei) spune mereu că nu regretă nimic, numai să ne lase în viață. Noaptea, Micul meu Jurnal, am visat-o pe Juszti (guvernanta fetiței), iar dimineața m-am trezit plângând.”

Pe 17 si 18 mai povesteste în amănunt despre torturarea evreilor în fabrica de bere Dreher, poveste pe care o auzise de la adulții din jurul ei noaptea, în timp ce stătea în pat și nu putea adormi.

blankPenultima notiță este datată 29 mai: “Micul meu Jurnal, acum într-adevăr totul se sfârșește. Au împărțit ghetoul pe sectoare și ne duc pe toți.”

În ultima consemnare, făcută pe 30 mai, fetița scrie despre trenurile cu deportați: “Trebuie să fie groaznic în vagon; și acum nici nu mai zice nimeni că ne duc, toți spun că ne deportează (…) Au înghesuit circa 80 de oameni într-un vagon și la atâția oameni le-au dat o singură găleată cu apă. Și mai groaznic este că au lăcătuit vagoanele. Pe canicula asta oamenii se vor sufoca! Jandarmul a spus că nu-i poate înțelege pe evreii ăștia. N-au plâns niciblank măcar copiii; toți se mișcau ca niște somnambuli; parcă nici nu mai trăiau. S-au urcat în vagoane împietriți, fără să scoată un cuvânt. (…) Deși eu, Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aș putea rămâne aici. Aș aștepta sfârșitul războiului într-o pivniță, sau în pod, sau în orice gaură; eu, Micul meu Jurnal, m-aș lăsa sărutată și de jandarmul acela care se uită cruciș și care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc”.

Ghetoul din Oradea a fost evacuat între 24 mai și 3 iunie 1944 perioadă în care 3000 de evrei erau deportați zilnic cu trenul “spre est”, la Auschwitz.

blankÎntr-o zi când bucătăreasa Mariska a ajuns în ghetou pentru a le aduce mâncare, a găsit jurnalul Evei si l-a păstrat în siguranță până după război.

Fetița de 13 ani și bunicii ei fuseseră deportați pe 3 iunie 1944, plecând spre Auschwitz într-un vagon de vite cu ultimul tren care a plecat din Oradea. Bunicii au fost trimiși imediat la camera de gazare, iar Eva a fost inițial selectată de doctorul Josef Mengele, dar acesta a descoperit că avea picioarele umflate, probabil din cauză că se îmbolnăvise de tifos, și a dat ordin să fie trimisă și ea la gazare. Copila a murit pe 17 octombrie 1944.blank

Soarta tatălui ei natural, Béla Heyman, nu este cunoscută. Tatăl vitreg, scriitorul Béla Zsolt a scăpat de la deportare fiind ascuns in infirmeria ghetoului din Oradea.

Mama Évei, Ágnes Zsolt, a făcut parte din grupul de aproximativ 1.670 de evrei maghiari salvați prin tratativele controversate dintre avocatul și jurnalistul maghiar blankRudolf Kasztner și Adolf Eichmann, ofițerul SS însărcinat cu deportarea evreilor din Ungaria. Femeia a călătorit pe faimosul tren al lui Kasztner, fiind transportată la sfârșitul lunii iunie 1944 în lagărul de concentrare Bergen-Belsen, de unde a ajuns în Elveția la începutul lunii decembrie 1944.

Bucătăreasa familiei, Mariska, a păstrat jurnalul Evei și i l-a dat mamei fetiței care l-a publicat la Budapesta in 1948. Ágnes s-a îmbolnăvit apoi de o afecțiune psihică și s-a sinucis într-un sanatoriu în 1951. Ediția în limba română a jurnalului Evei Heyman a apărut în 2017 la Editura Hasefer.

  • Fotografii preluate de pe pagina: https://www.facebook.com/Heyman.Eva

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *