Louise Elisabeta de Meuron-Tscharner, cunoscută ca Madame de Meuron, s-a născut pe 22 august 1882 la Berna, în Elveția, fiind fiica Annei von Wattenwyl și a lui Ludwig von Tscharner, doctor în drept și inginer militar. Fetița și-a petrecut copilăria doar între zidurile casei, stând deseori la fereastra de la etajul trei a locuinței familiei și privind cu jind agitația străzii, pentru că nu avea voie să se joace cu copiii din împrejurimi.
Tatăl său își petrecea serile citindu-le cu voce tare celor doi copii, Louise Elisabeta și fratele său, Ludwig Samuel, din poveștile biblice sau legendele și miturile grecești, în limba germană, iar aceste istorii i-au marcat copilăria și adolescența. Fetița vorbea excelent limba franceză, era foarte activă, permanent în căutarea unor noi activități, dar avea încă de la câțiva anișori episoade de furie care îi îngrozeau pe părinți. Pentru că i s-a interzis să meargă la facultate și i s-a pus un tutore acasă, ea a devenit din ce în ce mai rebelă. Trăind într-un mediu strict și autoritar, Elisabeta și-a orientat afecțiunea către animalele din jurul ei: câini, porumbei și iepuri.
Când a ajuns la vârsta de 20 de ani, tatăl ei i-a interzis să se căsătorească cu bărbatul pe care îl iubea pentru că tânărul era din Zürich și a considerat că “nicio proprietate din Berna nu poate trece într-o familie din Zurich”. Ea s-a resemnat și s-a supus dorinței acestuia, căsătorindu-se în 1905 cu un verișor îndepărtat, Frédéric-Alphonse de Meuron de Neuchâtel.
În fotografia de la nuntă se poate observa că cei doi soți se află parcă din întâmplare unul lângă celălalt, ea se uită în pământ, iar el în cu totul altă parte decât la mireasă. De teama bolilor ereditare care ar fi putut apărea din cauza consangvinității, Frédéric-Alphonse a vrut să aibă un singur copil, dar Elisabeta i-a dăruit în 1907 o fiică, pe Louise, și doi ani mai târziu un fiu numit Roger.
În 1917 fratele tinerei, care era cu trei ani mai mare, a murit la vârsta de 37 de ani din cauza unui traumatism cranian, după ce căzuse accidental în grădină. Anna von Wattenwyl-von Tscharner, mama ei, care era bolnavă de mult timp, nu a supraviețuit durerii provocate de veste și a murit câteva zile mai târziu, pe 14 mai, la vârsta de 57 de ani.
În 1923, căsătoria dintre Elisabeta și vărul ei, Fritz, s-a încheiat cu un divorț, dar cei doi au rămas în relații foarte bune. Autoritarul tată a murit și el în 1927, iar Elisabeta de Meuron a devenit moștenitoarea tuturor proprietăților imobiliare ale familiei din orașul vechi Berna, care erau formate din mai multe castele și moșii.
Printre domeniile dobândite se aflau castelul Amsoldingen, castelul Rümligen, cinci case pe Munstergasse, altele pe Spitalgasse și una în Vertmont, în partea de est a Bernei, precum și pășunea alpină a orașului Eggiwil situată în Emmental.
Elisabeta s-a mutat la Rümlige, care a deveni reședința ei principală pentru mulți ani. O consecință a divorțului de Fritz pe care ea nu a avut-o în vedere a fost plasarea fiului lor, Roger, într-un internat din Zuoz, în cantonul Grisons. Copilul a fugit de la școală, dar poliția a venit la poarta castelului să-l ia și să-l ducă înapoi. Ulterior, lui Roger i s-a permis să-și petreacă vacanțele la proprietatea mamei, iar după terminarea școlii s-a mutat la castel și a devenit atât de pasionat de viața la moșie încât a vrut să devină agronom.
Treptat relația dintre Elisabeta și copiii ei, Louise și Roger, s-a deteriorat și a devenit atât de tensionată încât se spune că le arăta mai multă afecțiune ogarilor ei barzoi decât celor doi. La fel cum făcuse și tatăl ei, a refuzat să-i permită lui Roger să căsătorească cu tânăra pe care acesta o iubea, iar fiica, Louise, nu a mai putut suporta certurile din familie, a fost afectată de depresie și s-a mută la Tanger pentru a se separa de influența mamei.
Roger s-a sinucis în 1939, împușcându-se cu un pistol în pivnița castelului Rümligen și, din acel moment, Elisabeta a fost văzută îmbrăcată doar în negru, întotdeauna sprijinindu-se într-un baston, purtând o pălărie cu boruri largi și având în mână conul ei acustic, fiind însoțită oriunde mergea de câinii ei iubiți.
La sfârșitul Primului Război Mondial a fost una dintre primele femei din Berna care și-a permis să-și cumpere propria mașină, o Lancia de culoare crem. Elisabeta a fost considerată o femeie puternică și autoritară, cu o personalitate plină de contradicții, excentrică, arogantă, zgârcită și generoasă în același timp, irascibilă și mereu pusă pe ceartă. Un singur exemplu: ]i hărțuia pe studenții care îi erau chiriași în Berna când aceștia nu-și plăteau la timp chiria, dar după scurt timp îi invita la castelul ei din Rümligen, unde organiza concursuri hipice și le oferea mese generoase.
Modul de viață al doamnei de Meuron a dat naștere la nenumărate glume, mai ales despre conul ei acustic, accesoriu despre care spunea că o ajută să audă doar ceea ce vrea. Era văzută frecvent la plimbare cu ogarii ei barzoi în centrul vechi din Berna și se spune că le impunea șoferilor pe care îi angajase să parcheze mașina oriunde voia să coboare fără să țină cont de interdicțiile administrative și că se certa aprig cu polițiștii care încercau să-i impună respectarea regulilor de circulație.
Dacă lua tramvaiul, venerabila doamnă nu-și cumpăra niciodată bilet, explicând: “Eu am fost aici înainte de apariția tramvaiului!” Adresându-se unor străini i-a întrebat: “Sunteți cineva sau câștigați un salariu?”, iar când un fermier a vrut să se așeze în biserică pe bancheta rezervată familiei sale, l-a pus să se ridice și i-a spus: “În cer vom fi cu toții egali, dar între timp aici, pe pământ, trebuie să avem puțină disciplină”.
Într-o zi Madame de Meuron a descoperit un adolescent care fura fructe din copacii din parcul castelului ei și l-a sechestrat într-o magazie timp de două zile. Acuzată de reținere ilegală de persoane, Elisabeta a mers la proces și a susținut că a acționat în baza dreptului ei, aducând ca argument un document din Evul Mediu care autoriza proprietarii Castelului Rümligen să decidă singuri cum își fac dreptate. Femeia a fost condamnată să plătească o mică amendă și apoi, prin decizia instanței, a fost obligată să urmeze un curs de drept contemporan.
Elisabeth de Meuron a murit pe 22 mai 1980, la vârsta de 97 de ani, la Riggisberg.
Galerie foto:
