Gabriele D’Annunzio, prinț de Montenevoso, s-a născut pe 12 martie 1863 la Pescara, în regiunea Abruzzo, fiind fiul lui Francesco Paolo Rapagnetta D’Annunzio, un proprietar bogat de pământuri și primar al orașului, și al soției sale, Luisa de Benedictis. Băiatul a fost trimis să studieze la Liceo Cicognini din Prato, în Toscana, și a publicat primele poezii la vârsta de șaisprezece ani, un mic volum de versuri numit “Primo Vere”.
În 1881, D’Annunzio a intrat la Universitatea La Sapienza din Roma, a devenit membru al mai multor grupuri literare, inclusiv al celui numit Cronaca Bizantina, și a scris articole pentru ziarele locale.
În 1883, scriitorul s-a căsătorit cu Maria Hardouin di Gallese cu care a avut trei copii, Mario, Gabriele Maria și Ugo Veniero, dar căsătoria s-a încheiat în 1891 și trei ani mai târziu, în 1894, a început o poveste de dragoste cu actrita Eleonora Duse, care a devenit o “cause célèbre”, aventura fiind urmărită cu mult interes de presa vremii. Scriitorul i-a oferit roluri principale în piesele sale din acea vreme, dar relația lor furtunoasă s-a încheiat în cele din urmă în 1910. După ce a întâlnit-o marchiza Luisa Casati, în 1903, D’Annunzio a început o viață turbulentă, plină de extravaganțe, care a durat până aproape de moartea sa.
În 1897, scriitorul a fost ales membru al Camerei Deputaților pentru un mandat de trei ani, iar în 1901, împreună cu Ettore Ferrari, Marele Maestru al Marelui Orient al Italiei, a fondat Universitatea Populară din Milano, aflată pe via Ugo Foscolo. Scriitorul a ținut discursul inaugural și, ulterior, a fost numit profesor asociat și lector în această instituție, care a devenit curând foarte cunoscută în epocă.
În 1910, stilul său de viață extrem de luxos și strălucitor l-a făcut să se îndatoreze din ce în ce mai mult și a fost nevoit să fugă în Franța pentru a scăpa de creditori. Aici colaborat cu compozitorul Claude Debussy la piesa “Le Martyre de Saint Sébastien”, scrisă în 1911 pentru actrița și balerina Ida Rubinstein, dar pentru că spectacolul a fost considerat scandalos, Vaticanul a decis plasarea tuturor lucrărilor scriitorului în Indexul Cărților Interzise.
După începerea Primului Război Mondial, Gabriele D’Annunzio s-a întors în Italia și a ținut discursuri publice în favoarea intrării Italiei de partea Triplei Antante în conflict, apoi s-a oferit voluntar și a devenit celebru ca pilot de vânătoare, fiind, la un moment dat, victima unui accident aviatic în care și-a pierdut unul dintre ochi. Războiul i-a consolidat opiniile ultranaționaliste și a militat din ce în ce mai vehement ca Italia să-și asume un rol influent alături de aliații săi. Înfuriat de propunerea de predare a orașului Fiume (astăzi orașul Rijeka din Croația), a cărui populație era în mare parte italiană, către Regatul Iugoslaviei, scriitorul a pledat pentru retragerea forțelor de ocupație aliate (americane, britanice și franceze). D’Annunzio a declarat apoi Fiume stat independent, s-a autoproclamat Duce și a elaborat Carta de la Carnaro, o constituție care combina ideile anarhiste ce au prefigurat o mare parte din elementele sistemului fascist italian de mai târziu.
După episodul Fiume, D’Annunzio s-a retras în casa sa de pe Lacul Garda și și-a petrecut aici ultimii ani ai vieții, dar, deși a avut o influență puternică asupra ideologiei lui Benito Mussolini, nu s-a implicat niciodată direct în politica guvernamentală fascistă din Italia. În 1922, cu puțin timp înainte de marșul spre Roma, a fost împins pe fereastră de un atacator necunoscut sau poate pur și simplu a alunecat și a căzut singur, fiind în stare de ebrietate. A supraviețuit, dar a fost grav rănit și și-a revenit după o lungă perioadă de convalescență.
În 1924, a fost înnobilat de regele Victor Emmanuel al III-lea și i s-a acordat titlul ereditar de Prinț de Montenevoso, iar în 1937 a devenit președinte al Academiei Regale a Italiei.
Gabriele D’Annunzio a murit pe 1 martie 1938, în urma unui accident vascular cerebral, în casa sa din Gardone Riviera. Benito Mussolini i-a organizat o înmormântare de stat fastuoasă, scriitorul fiind depus într-un mormânt magnific construit din marmură albă la Il Vittoriale degli Italiani, o construcție monumentală realizată chiar pe moșia sa. Complexul aflat pe un deal cuprinde reședința scriitorului numită Prioria, un amfiteatru, un mausoleu circular, un mic port unde se află nava MAS, folosită de D’Annunzio în 1918, și crucișătorul Puglia. Opiniile despre acest spațiu spectaculos variază astăzi, fiind considerat de unii istorici o „cetate monumentală”, iar de alții un “lunapark fascist”.
Mircea Eliade scria la moartea lui:
“La masa lui de lucru, aplecat pe acelaşi maldăr de foi purtând toate în filigram deviza artistului, Per non dormire, a murit, la 75 de ani, Gabriele D’Annunzio. A murit aşa cum şi-a trăit întreaga viaţă, într-o patetică tensiune şi neodihnită sete de creaţie, curmată brusc de o hemoragie cerebrală.
Cu d’Annunzio se stinge ultimul supravieţuitor al Renaşterii. Nimeni altul n-a întrupat mai deplin ca el toate idealurile Renaşterii: politehnician şi meşteşugar renumit, scriitor de „varia letteratura“, egoist şi cinic, amant perfect şi risipitor Maecena, şef de insurecţie civilă şi comandant neînfricat de voluntari, condottiere şi strateg militar, sportman şi aviator, D’Annunzio a trăit cea mai proteică existenţă pe care şi-o poate îngădui un modern. A fost, de altfel, un răsfăţat al soartei, al Italiei şi al întregii lumi de la 1900, când scriitorul juca încă rolul de „maestru” şi star, şi presa mondială înregistra toate amorurile lui D’Annunzio şi toate glumele lui Anatole France.
N-a suferit niciodată vreo înfrângere şi poate aici stă cauza secretă a nemăsuratului lui orgoliu şi al egotismului său feroce. Acest fiu de mici burghezi care se lăuda că a fost născut într-o barcă la Pescara, s-a căsătorit totuşi cu o contesă şi a ajuns, din primii lui ani la Roma, snobul răsfăţat al tuturor aristocraţiilor. A suferit toate influenţele timpului său de la „satanismul” lui Huysmans şi Barbey d’Annevilly, la „cruzimile” lui Swinburne şi la „tăriile” nietzcheene. Dar, cu timpul, şi-a regăsit drumul său propriu şi Italia l-a recunoscut ca cel mai mare poet după moartea lui Carducci. De altfel, tot ce e mai bun şi mai trainic în D’Annunzio sunt poeziile sale, intraductibile şi, uneori, neinteligibile fără lexice speciale şi o solidă cultură umanistă.
O uriaşă vitalitate i-a îngăduit să ducă viaţa cea mai „scandaloasă” a secolului şi să creeze, totuşi, o operă vastă, de aproape o sută de volume, scrisă cu imense eforturi, fascinat cum era de perfecţiunea formală. Acest scriitor care-şi petrecea nopţile în orgii, se retrăgea pe neaşteptate din lumea fantoşelor şi a voluptăţilor sale şi ducea luni întregi o viaţă de pustnic, încuiat într-o celulă, fără să vadă pe nimeni, muncind cinsprezece ore pe zi aplecat asupra manuscrisului. Deşi inspiraţia sa frenetică nu l-a părăsit niciodată, D’Annunzio era atât de hipnotizat de formă, încât se lupta zile întregi cu o singură pagină. Opera sa atât de vastă şi atât de variată va apărea cu atât mai prodigioasă.
În scrisul lui Gabriele D’Annunzio şi-au dat întâlnire toate culturile, toate pasiunile, toate senzaţiile. Acest poet care se lăuda că „a îndrăznit tot” — a trăit, pe rând, o mie de vieţi şi a imitat, pe rând, meşteri iluştri şi necunoscuţi din toate epocile. S-a spus că a „iubit viaţa” ca nimeni altul; de fapt, a fost stăpânit de viaţă, a fost robit ei şi ceea ce se numeşte „luxuria” lui D’Annunzio este tocmai această incapacitate a lui de a refuza senzaţiile, pasiunile, voluptăţile, flăcările vieţii.
Se poate spune că D’Annunzio, cu toate „îndrăznelile” lui eroice, n-a, avut aproape niciodată iniţiativa unui gest. Era purtat de marele său instinct, de setea lui de senzaţii, de iubirea lui pentru tot ce există viu şi frumos în lume. Dominat de „senzaţie”, aderând aproape inconştient la orice formă nouă care îi apărea în cale, D’Annunzio a fost acuzat, pe nedrept, de cleptomanie literară. S-au scris volume întregi asupra „furturilor” şi influenţelor sale. De fapt, un om care iubea şi se regăsea în tot şi-a însuşit gândurile şi formele altora cu aceeaşi naivă inconştienţă cu care îşi însuşea femeile…
A iubit, însă, două lucruri, cu înverşunare: gloria şi pe sine. Marele său patriotism era numai o formă de adorare a gloriei Italiei. Virtuţile latine şi Roma Eternă, pe care le-a cântat şi le-a trăit până la epuizare, erau virtuţiile sale proprii. A trăit „pericolosamente” înainte de futurişti şi de Mussolini.
Acest scriitor şi politehnician de geniu a avut toate viciile şi foarte multe virtuţi. A încercat să se apropie de creştinism pe mai multe căi, dar a eşuat întotdeauna. A încercat chiar să se sinucidă şi-a eşuat…
Marea lui sete de viaţă nu şi-a putut-o niciodată potoli. S-a născut şi a murit în nelinişte, agitat, patetic, dramatic. Omul care n-a cunoscut niciodată liniştea şi seninătatea le cunoaşte acum pe amândouă şi pentru totdeauna…”
*** Mircea Eliade, Cuvântul, 7 martie 1938
