Stephanie von Hohenlohe s-a născut pe 16 septembrie 1891 la Viena și a fost fiica Ludmillei Kuranda, despre care s-a spus că era de origine evreiască, și a lui Johann Sebastian Richter, despre care se știe că era medic stomatolog. Copila a fost botezată după numele prințesei moștenitoare Stephanie, iar în 1906 a fost înscrisă la școala de balet de pe lângă Opera curții imperiale din Viena și și-a folosit frumusețea, farmecul și rafinamentul pentru a obține intrarea în înalta societate austriacă.
La începutul anilor douăzeci, tânăra a avut o aventură cu arhiducele Franz Salvator, Prinț de Toscana, care era ginerele împăratului Franz Joseph, în perioada în care acesta era căsătorit cu Arhiducesa Marie Valerie a Austriei.
Însărcinată cu copilul lui Salvator, tânăra l-a convins pe Friedrich Franz von Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst, un prinț german din familia Hohenlohe, că bebelușul care urma să vină pe lume era al lui. Cei doi s-au căsătorit la Londra pe 12 mai 1914, iar ea a primit titlul de prințesă, pe care l-a folosit tot restul vieții.
Copilul s-a născut la Viena pe 5 decembrie 1914 și a fost botezat Franz Joseph, după numele bunicului patern. Conform unor documente ale FBI din octombrie 1941, familia Hohenlohe a avut unele îndoieli cu privire la faptul că băiatul era al lui Friedrich, dar copilul a fost totuși recunoscut oficial.
Prințesa Stephanie și soțul ei au divorțat în 1920 și mai târziu în același an, la Budapesta, bărbatul s-a recăsătorit cu contesa Emanuela Batthyány von Német-Ujvár. Cei doi nu au avut copii și au emigrat în Brazilia în ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial.
După divorț, numele de familie al prințesei Stephanie a devenit Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst, femeia s-a mutat la Paris și a locuit aici până când guvernul a forțat-o să plece din țară, suspectând-o că ar fi spion. Stephanie s-a mutat la Londra în 1932, stabilindu-se în hotelul exclusivist Dorchester din cartierul Mayfair.
Între timp, s-a împrietenit și a avut relații intime cu bărbați puternici și influenți din aristocrația britanică, inclusiv cu Harold Sidney Harmsworth, vicontele Rothermere, un magnat anglo-irlandez care deținea publicațiile Daily Mail și Daily Mirror din Londra, și cu Joachim von Ribbentrop, ambasadorul Germaniei în Marea Britanie în anii ’30. Datorită titlului pe care îl avea, s-a împrietenit și cu mulți nobili britanici, legături despre care naziștii de care devenise apropiată credeau că ar putea fi valoroase pentru guvernul lui Hitler, care preluase puterea în 1933. Printre apropiații ei s-au numărat Margot Asquith, văduva fostului premier H. H. Asquith, Lady Ethel Snowden, soția unui fost cancelar al Trezoreriei, Lady Londonderry și soțul acesteia, Charles Vane-Tempest-Stewart, al 7-lea marchiz de Londonderry.
În 1933, serviciul secret britanic MI6 a făcut un raport în care afirma că serviciul secret francez descoperise anumite documente în apartamentul din Paris al prințesei, conform cărora aceasta primise instrucțiuni să-l convingă pe lordul Rothermere să militeze pentru întoarcerea la Germania a teritoriului cedat Poloniei la sfârșitul Primului Război Mondial. Conform înscrisurilor, femeia urma să primească suma de 300.000 de lire sterline, echivalentul a 13 milioane de lire sterline astăzi, dacă reușea să-și ducă misiunea la îndeplinire.
În această perioadă, prințesa Stephanie a primit sprijin financiar de la Lordul Rothermere, iubitul ei londonez, un admirator al dictatorului nazist, care, în anii ’30, i-a plătit anual o sumă de 5.000 de lire sterline, echivalentul a 200.000 de lire sterline astăzi.
Pe măsură ce războiul se apropia, Harold Rothermere a încetat să o mai sponsorizeze, iar prințesa l-a dat în judecată, susținând că lordul îi promisese că o va finanța toată viața, dar, evident, a pierdut procesul.
În timpul vizitelor ei frecvente în Germania, a făcut cunoștință cu diverse personaje importante din ierarhia nazistă, inclusiv cu Adolf Hitler, care a numit-o “prințesa lui dragă”, s-a împrietenit cu Hermann Göring, iar Heinrich Himmler a declarat-o “ariană onorifică”. Într-un raport al MI6 din 1938, serviciile de informații britanice au spus despre ea: “Este frecvent chemată de Führer, care îi apreciază inteligența și sfaturile bune. Este poate singura femeie care poate exercita vreo influență asupra lui”.
În Anglia, prințesa Stephanie a acționat ca un veritabil curier diplomatic, transmițând mesaje secrete aristocraților britanici de rang înalt care simpatizau cu regimul nazist. În 1937, a aranjat ca Lordul Halifax să călătorească în Germania și să-l întâlnească pe Göring și a avut, de asemenea, un rol esențial în organizarea vizitei din acel an în Germania a lui Eduard, Ducele de Windsor, și a soției acestuia, Wallis.
În 1937, Stephanie a început o aventură cu Fritz Wiedemann, unul dintre aghiotanții personali ai lui Hitler, iar când acesta a fost numit în funcția de consul general al Germaniei la San Francisco, femeia i s-a alăturat, rămânând în Statele Unite aproape un an, după care a revenit în Europa.
În 1938, când naziștii le-au confiscat proprietatățile evreilor austrieci, se spune că Göring i-a oferit prințesei castelul Leopoldskron din Salzburg, care fusese deținut anterior de regizorul de teatru Max Reinhardt. Stephanie s-a întors în Marea Britanie în 1939, dar, după ce a fost declarată starea de război, a părăsit țara de teama de a nu fi arestată ca spion german. Femeia a călătorit în Statele Unite, întorcându-se la fostul ei iubit, Fritz Wiedemann, care era în continuare consul german la San Francisco, dar imediat după sosire guvernul Statelor Unite a plasat-o sub supravegherea FBI.
În martie 1941, a fost reținută pentru câteva zile de autoritățile americane de emigrare, dar a reușit să ajungă la maiorul Lemuel B. Schofield, directorul Serviciului de Naturalizare din Washington, a avut o aventură cu acesta, relație care a durat câteva luni, și, datorită lui, a scăpat de problemele legate de dreptul de ședere în SUA.
În octombrie 1941, FBI a întocmit un memoriu în care o descrie ca fiind “extrem de inteligentă și periculoasă” și susține că este “mai rea decât zece mii de oameni”, recomandând ca deportarea ei să nu mai fie amânată, însă femeia a continuat să locuiască în SUA.
După atacul japonez de la Pearl Harbor și intrarea oficială a Americii în al Doilea Război Mondial, FBI a arestat-o pe prințesa Stephanie, ducând-o într-o unitate din Philadelphia și mai târziu într-o tabără pentru imigranți din Texas. Pe 10 ianuarie 1942, comisia de audiere din Philadelphia i-a recomandat procurorului general să-i mențină starea de arest pe toată perioada războiului.
Prințesa a fost eliberată condiționat de-abia în mai 1945 și s-a întors imediat în Germania, unde a lucrat cu Henri Nannen, directorul revistei Stern, și cu Axel Springer, proprietarul unei edituri faimoase. Pentru Springer, prințesa Stephanie a intermediat interviuri cu președinții americani John F. Kennedy și Lyndon B. Johnson.
S-a stabilit apoi la Geneva, pe rue Alfred-Vincent, nu departe de Hotelul Beau-Rivage. În ultimii ani ai vieții a fost diagnosticată cu boala Paget, o formă rară de cancer mamar. Pe 12 iunie 1972, Stephanie a mers la clinica privată “La Colline” din cauza unor dureri abdominale severe, a fost operată pentru un ulcer la stomac, dar a murit din cauza operației a doua zi, fiind înmormântată pe 16 iunie 1972 în cimitirul aflat în satul Meinier de lângă Geneva.
