“George Petcu era un tânăr mlădiu, ca un fir de secară, îngrijit îmbrăcat şi cu un zâmbet amar între buze. N-aş putea spune că în oboseala-i de pe faţă am citit, când venise la redacţia ziarului la care lucram să-mi ofere ultimul său volum de versuri, «Fata Morgana», un sfârşit atât de apropiat”. (Decalogul, 10 mai 1939)