Ghilotinarea curajoasei principese Elisabeta a Franței. Tânăra de 30 de ani a fost ucisă doar pentru vina de a fi sora regelui

Elisabeta a Franței s-a născut pe 3 mai 1764 la Palatul Versailles și a fost cel mai mic copil al lui Ludovic, Delfin al Franței, mort înaintea tatălui său, deci înainte de a ajunge pe tron, și a celei de-a doua soții, Ducesa Maria Josepha de Saxonia. Bunicii paterni au fost regele Ludovic al XV-lea al Franței și regina Maria Leszczyńska. Ca nepoată a regelui Franței, Elisabeta a devenit Petite-Fille de France.

Copila a fost crescută de Marie Louise de Rohan, contesă de Marsan, guvernantă a copiilor Franței și sora Prințului de Soubise, primind o educație bună și fiind o credincioasă ferventă. Pentru că era extrem de apropiată de fratele său mai mare, regele Ludovic al XVI-lea, a refuzat să se căsătorească ca să poată rămâne pentru totdeauna în Franța.

Prințesa și fratele ei mijlociu, viitorul rege Carol al X-lea, conte d’Artois, au fost conservatorii familiei regale. Spre deosebire de Artois, care, la ordinul regelui en titre, a părăsit Franța pe 17 iulie 1789, la trei zile după asaltul Bastiliei, principesa Elisabeta a refuzat să fugă din calea revoluționarilor.

Pe 5 octombrie 1789, Elisabeta a văzut marșul femeilor la Versailles, unul dintre primele și cele mai interesante evenimente ale Revoluției Franceze, și s-a întors imediat la palat. Ea l-a sfătuit pe rege să ordone „o represiune puternică și rapidă a revoltei” și să refuze orice negociere, apoi să se mute într-un oraș mai departe de Paris, dar sfatul ei nu a fost ascultat.

Când mulțimea furioasă a luat cu asalt palatal regal pentru a o ucide pe regină, principesa nu a fost deloc speriată și s-a dus repede să îl trezească pe rege, care era mult mai îngrijorat decât ea.

După ce familia regală a fost transferată de la Palatul Versailles la Palatul Tuileries, ea a preferat să rămână din nou alături de rege și de familia acestuia în loc să se refugieze cu mătușile ei, Madame Adélaïde și Madame Victoire, la Castelul Bellevue.

Elisabeta a continuat, în primele luni ale revoluției, corespondența cu fratele mijlociu, contele d’Artois, care era în exil, iar una dintre scrisori, în care spunea că ar fi necesară o intervenție străină pentru restabilirea vechiului regim, a fost interceptată de Adunarea Națională.

După executarea iubitului ei frate, regele Ludovic al XVI-lea, pe 21 ianuarie 1793 și separarea nepotului ei, tânărul Ludovic al XVII-lea de restul familiei, pe 3 iulie, Elisabeta a rămas împreună cu Maria Antoaneta, cumnata ei, și cu Marie-Thérèse Charlotte, nepoata cea mare, în apartamentul lor. Fosta regină a fost dusă la Conciergerie, primul palat regal transformat în închisoare, pe 2 august 1793, iar Elisabeta și nepoata ei au cerut să o însoțească, dar nu au primit acest acord.

Maria Antoaneta a fost executată pe 16 octombrie. Ultima scrisoare, scrisă în primele ore ale zilei execuției, i-a fost adresată Elisabetei, dar nu a ajuns niciodată la ea. În timpul procesului împotriva reginei acuzatorii au introdus acuzații de molestare a fiului său, acuzații pe care copilul părea să le confirme când a fost adus în fața tribunalului și care erau îndreptate inclusiv împotriva principesei Elisabeta, iar Maria Antoaneta făcea aluzie, în scrisoarea ei, la aceste acuzații și îi cerea cumnatei să-i ierte fiul: “Trebuie să-ți vorbesc despre ceva foarte dureros pentru inima mea. Știu cât de mult trebuie să te fi rănit acest copil. Iartă-l, draga mea soră. Gândește-te la vârsta lui și la cât de ușor le-a fost să facă un copil să spună ce voiau să audă și el nici măcar nu înțelegea”.

Elisabeta nu a fost considerată periculoasă de Robespierre, dar intenția lui a fost să o alunge din Franța. De altfel, tribunalul care a condamnat-o pe Maria Antoaneta a decretat că ea nu trebuie judecată, ci exilată. Inițial a fost încarcerată în turnul Templului, o fortăreață medievală transformată în închisoare, care astăzi nu mai există. Robespierre dorea să evite ghilotinarea tinerei, considerând că este o cruzime inutilă, dar climatul politic i-a fost complet defavorabil

Pe 9 mai 1794, principesa Elisabeta, numită acum doar “sora lui Capet”, a fost transferată la Conciergerie. Înainte de a pleca, a îmbrățișat-o pe nepoata ei, Marie-Therese, și a asigurat-o că va reveni, dar gardienii au asigurat-o râzând că acest lucru nu se va întâmpla. Atunci, ea i-a spus Mariei-Therese să fie curajoasă și să aibă încredere în Dumnezeu. Două ore mai târziu, a fost dusă în fața Tribunalului Revoluționar din Conciergerie și supusă primului său interogatoriu.

Petite-Fille de France a a fost acuzată că a furnizat fonduri emigranților anti-revoluționari, că a încurajat rezistența trupelor regale în timpul evenimentelor din 10 august 1792 și că a participat la consiliile secrete ale Mariei Antoaneta. În timpul procesului, ea a răspuns, atunci când a fost apelată cu “sora tiranului”: “Dacă fratele meu ar fi fost așa cum îi spuneți, nu ați fi fost acolo unde sunteți și nici eu nu aș fi unde sunt”. Se presupune că a fost îmbrăcată în alb și a fost descrisă ca fiind senină și calmă.

După interogatoriu, a fost escortată singură în celulă. Juriul a declarat-o pe Elisabeta vinovată, apoi Tribunalul, în conformitate cu articolul patru din Codul Penal, a condamnat-o la moarte prin ghilotinare.

După proces, principesa Elisabeta s-a alăturat prizonierilor în Sala Condamnatilor, în așteptarea execuției. A cerut să o vadă pe Maria Antoaneta, dar una dintre celelalte femei condamnate i-a spus: „Doamnă, regina a suferit aceeași soartă pe care noi înșine o vom avea”.

Elisabeta a fost executată pe 10 mai 1794, împreună cu alți 23 de bărbați și femei care fuseseră judecați și condamnați în același timp cu ea. Pe drumul spre locul ghilotinării, a vorbit mult cu condamnatele Madame de Senozan și Madame de Crussol și le-a încurajat cu blândețe pe celelalte victime. În apropiere de Pont Neuf, și-a aruncat baticul alb care îi acoperea capul și, fiind singura persoană cu capul gol, a atras în mod special atenția spectatorilor.

Lângă ghilotină, se afla o bancă pe care se așezau condamnații pe măsură ce coborau din căruța cu care veniseră. Prima care a fost chemată de călău a fost Madame de Crussol, care s-a înclinat în fața Elisabetei și i-a cerut să o îmbrățișeze. Cum principesa a făcut acest gest, toate celelalte femei prizoniere i-au cerut această ultimă îmbrățișare, în timp ce bărbații se înclinau în fața ei și, de fiecare dată, ea repeta psalmul „De Profundis”.

Când i-a sosit rândul, în timp ce era legată de scândură, șalul Elisabetei a căzut, dezvăluindu-i umerii, iar ea a strigat călăului „Au nom de votre mère, monsieur, couvrez-moi. (În numele mamei tale, domnule, acoperă-mă)”.

Corpul ei a fost înmormântat într-o groapă comună din Cimitirul Errancis din Paris. După restaurație, fratele ei, Ludovic al XVIII-lea, i-a căutat rămășițele, dar a descoperit că toate cadavrele îngropate în acea groapă comună erau într-o stare accentuată de descompunere și nu mai puteau fi identificate, astfel că a ordonat ca toate să fie plasate în Catacombele din Paris.

În 1953, Papa Pius al XII-lea a recunoscut natura eroică a virtuților Elisabetei prin simplul fapt al martiriului său. Prințesa a fost declarată slujitoare a lui Dumnezeu, iar cauza beatificării a fost introdusă oficial pe 23 decembrie 1953 de cardinalul Maurice Feltin, arhiepiscopul Parisului.

În 2016, cardinalul André Vingt-Trois a reactivat cauza beatificării sale și Xavier Snoëk, preotul parohiei Sainte-Élisabeth-de-Hongrie a fost numit postulator al cauzei beatificării tinerei Elisabeta, ucisă doar pentru vina de a fi fost sora fratelui ei.

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *