Ignaz Philipp Semmelweis s-a născut pe 1 iulie 1818 în Tabán, un cartier din Buda, astăzi parte a Budapestei, fiind al cincilea copil din cei zece ai unei familii înstărite, soții József Semmelweis și Teréz Müller.
József era etnic german și obținuse permisiunea de a înființa un mic magazin în Buda în 1806 și, în același an, a deschis o afacere en-gros pentru condimente și bunuri generale de consum, compania fiind numită “La Elefantul Alb”. Până în 1810, se îmbogățise și s-a căsătorit cu Teréz Müller, fiica constructorului Fülöp Müller, toți copiii lor fiind trimiși la școli bune.
Ignaz Semmelweis a început să studieze dreptul la Universitatea din Viena în toamna anului 1837, dar în anul următor a decis să se înscrie la medicină. A primit titlul de doctor în 1844 și, pentru că nu a reușit să se angajeze într-o clinică de medicină internă, a urmat o specializare în obstetrică.
Tânărul a devenit asistent al profesorului Johann Klein la prima clinică de obstetrică a Spitalului General din Viena pe 1 iulie 1846, misiunea sa fiind să examineze pacientele în fiecare dimineață, înaintea vizitelor profesorului, să supravegheze personal nașterile dificile și să-i asiste pe studenți.
În acea perioadă au fost înființate maternități în întreaga Europă, în încercarea de a rezolva cauzele infanticidului copiilor nelegitimi, fenomen care era în creștere, aceste maternități fiind instituții gratuite, care aveau grijă de sugari dacă mamele decideau să îi abandoneze, ceea ce însemna foarte mult pentru femeile din clasele defavorizate, inclusiv pentru prostituate. Totuși, în schimbul serviciilor medicale, femeile trebuiau să accepte să fie îngrijite de medici tineri și moașe neexperimentate.
În Spitalul General din Viena, în care lucra tânărul medic, funcționau două secții ale maternității. Prima avea o rată medie a mortalității materne de aproximativ 10% din cauza febrei puerperale. Rata în cea de-a doua clinică era mult mai mică, de aproximativ 4%, iar acest fapt era binecunoscut în afara spitalului. Cele două clinici făceau internări în zile alternative, dar femeile se rugau să fie internate la clinica a doua, din cauza proastei reputații a celei dintâi. Semmelweis povestea că femeile disperate implorau în genunchi să nu fie internate în clinica cu mortalitate mare, iar unele preferau să nască pe stradă, spunând că le-au apucat durerile facerii brusc, în timp ce se aflau în drum spre spital, ceea ce însemna că se încadrau totuși pentru serviciile de îngrijire a bebelușului fără ca ele să fie internate în instituția medicală.
Doctorul Semmelweis a observat că febra puerperală, atât de periculoasă pentru mame, era foarte rară în rândul femeilor care nășteau pe stradă și s-a întrebat ce anume le proteja pe aceste femei. De altfel, și în nașterea tradițională acasă febra puerperală era relativ rară. Când nașterile au început să fie asistate de medici, boala a devenit o complicație frecventă și de temut, pentru că medicii fuseseră în contact cu alți bolnavi și ignorau necesitatea unei dezinfectări eficiente. Practic, pe mâinile și pe intrumentarul lor erau transportați germeni care pătrudeau în căile genitale ale femeilor.
În plus, doctorul Semmelweis a observant că singura diferență dintre cele două secții era că în prima clinică practicau studenții la medicină, în timp ce cea de-a doua fusese dedicată pentru instruirea moașelor.
Doctorul a exclus supraaglomerarea ca fiind cauza mortalității materne, deoarece clinica a doua fusese întotdeauna mai aglomerată. Secretul a fost elucidat în 1847, după moartea bunului său prieten Jakob Kolletchka, care fusese împuns accidental cu bisturiul de un student în timp ce efectua o autopsie. Examenul medico-legal al lui Kolletchka a arătat o patologie similară cu cea a femeilor care mureau din cauza febrei puerperale, iar Semmelweis a considerat că există o legătură directă între contaminarea de la cadavre și febra puerperală.
În plus, s-a gândit că doar studenții la medicină puteau aduce particule invizibile provenite de la cadavrele pe care exersau în sălile de nașteri, în timp ce moașele care lucrau în clinica a doua a spitalului nu aveau niciun contact cu vreun corp decedat.
Teoria transmiterii germenilor nu a fost însă acceptată la Viena, dar Ignaz Semmelweis a instituit în clinica în care lucra o procedură strică de utilizare a unei soluții de var clorurat (hipoclorit de calciu) pentru spălarea mâinilor între activitatea în sala de autopsie și cea de examinare a pacientelor. În plus, în 1848, Semmelweis a extins protocolul de dezinfectare și pentru instrumentarul care intra în contact cu pacientele în travaliu. Rezultatul a fost că rata mortalității în prima clinică a scăzut cu 90%, apoi a scăzut gradual ajungând la zero în câteva luni.
Ipoteza lui Semmelweis a fost că singurul motiv al deceselor materne, în lipsa altor afecțiuni medicale, era lipsa igienei, în mare parte ignorată, respinsă sau chiar ridiculizată. Medicul a fost demis din spitalul de la Viena, a fost hărțuit de comunitatea medicală pentru ideile lui considerate fantasmagorice și defăimătoare și, în cele din urmă, a fost forțat să se mute la Budapesta. Unii dintre marii profesori erau ofensați numai din cauza faptului că se sugera că ar trebui să se spele pe mâini, considerând că statutul social era incompatibil cu ideea că mâinile lor ar fi putut fi murdare.
Rămas fără postul de la Viena, doctorul Ignaz Semmelweis s-a angajat la un mic spital din Budapesta, după ce a refuzat o ofertă pe care o primise în 1857 de a deveni profesor de obstetrică la Universitatea din Zurich. În același an, s-a căsătorit cu Mária Weidenhofer, o tânără cu 19 ani mai mică de cât el, fiica unui negustor de succes din Pesta, cu care a avut cinci copii.
Revoltat de indiferența colegilor, doctorul a început să trimită scrisori deschise din ce în ce mai furioase unor obstetricieni europeni renumiți, spunându-le că sunt niște criminali iresponsabili. A suferit mai multe căderi nervoase, culminând cu o depresie severă și absența temporară a memoriei și devenise atât de obsedat de moartea tinerelor mame din cauza febrei puerperale, atât de dezamăgit, disperat și furios în același timp, încât prietenii săi, inclusiv soția, credeau că și-a pierdut mințile.
A devenit alcoolic, stătea mult timp departe de familie, a fost văzut în compania unei prostituate, iar Maria a observat schimbări în comportamentul său sexual. În 1865, la aproape douăzeci de ani de la începutul cercetărilor la Viena, medicul a fost internat la Landesirrenanstalt Döbling, un azil pentru persoane cu grave probleme psihice. Diagnosticul nu a fost clar, dar se presupune că ar fi putut suferi de boala Alzheimer, asociată cu declin cognitiv rapid și modificări ale dispoziției, ar fi putut avea sifilis în stadiul al treilea, o boală comună pentru obstetricienii care examinau mii de femei posibil bolnave sau ar fi suferit de epuizare emoțională din cauza suprasolicitării și stresului.
Ignaz Philipp Semmelweis a murit în azil din cauza unui șoc septic, după doar 14 zile de la internare, ca urmare a faptului că a fost bătut crunt de gardieni, pus într-o cămașă de forță și închis într-o celulă întunecată, unde i-au fost făcute băi cu apă rece și i s-a administrat ulei de ricin. Doctorul a decedat pe 13 august 1865, la vârsta de 47 de ani, și a fost înmormântat la Viena pe 15 august 1865. La slujba de înmormântare au participat foarte puțini oameni, iar colegii săi nici măcar nu i-au menționat dispariția în jurnalele medicale ale vremii.
Practica de dezinfecție a mâinilor și instrumentarului medical despre care a vorbit doctorul Ignaz Semmelweis a fost acceptată pe scară largă la doar câțiva ani după moartea lui, când Louis Pasteur și Joseph Lister au dezvoltat teoria germenilor, oferind o explicație teoretică pentru descoperirile lui. Specialiștii au spus că măsurile și procedurile antiseptice pe care a încercat să le impună ar fi putut avea un impact mai mare dacă ar fi reușit să și comunice eficient constatările cercetărilor sale și dacă ar fi evitat antagonizarea corpului medical.
