În căutarea soțului perfect: Hélène d’Orléans a primit ajutorul reginei Victoria, dar papa Leon al XIII-lea s-a opus mariajului ei cu ducele de Clarence

Hélène s-a născut pe 3 iunie 1871 la York House, în Twickenhama și a fost al treilea din cei opt copii ai Prințului Filip, Conte de Paris, și ai Infantei Maria Isabel a Spaniei, care se aflau în exil în Anglia.

Tatăl ei a fost nepotul regelui Ludovic Filip I al Franței și moștenitor al tronului din 1842 până la momentul exilării dinastiei, în 1848. La repatrierea în Franța, la sfârșitul lunii iunie 1871, familia și-a stabilit reședința în Paris, la Hotelul Fould aflat pe Rue du Faubourg Saint-Honoré, fiind găzduiți de unchiul lor, Henri, Duce de Aumale, ale cărui averi și proprietăți nu fuseseră confiscate în 1852, spre deosebire de cele ale celorlalți prinți d’Orléans.

Pe 21 decembrie 1872 Adunarea Națională a adoptat legea retrocedării, care permitea ca bunuri în valoare de aproximativ 40 de milioane din cele optzeci de milioane de franci care aparținuseră Casei de Orléans să fie restituite familiei, deși procedura va dura câțiva ani.

Între timp, o prietenă apropiată a contelui și contesei de Paris, Maria Brignole Sale De Ferrari, a pus la dispoziția familiei parterul și grădinile Hôtelului Matignon de pe rue de Varenne din Paris. Copiii Orleans, guvernantele și tutorii lor au fost cazați într-o casă cu două etaje de pe rue de Babylone, Hélène blanklocuind aici din 1876 până când tatăl ei a fost din nou exilat.

Din cauză că în primăvara anului 1886, înainte de căsătoria surorii mai mari a lui Hélène, Amélie, cu Carlos de Braganza-Coburg, Prințul Regal al Portugaliei, populația și-a exprimat sprijinul pentru Casa de Orléans, autoritățile republicane și-au luat măsuri de precauție și au decis alungarea din țară a șefilor fostelor dinastii conducătoare ale Franței, familia Orléans și familia Bonaparte.

Hélène și părinții ei au plecar la Tunbridge Wells în Anglia, apoi au călătorit în Scoția și în 1890 s-au stabilit la Stowe House în Buckingham.

Majoritatea fraților și surorilor lui Hélène s-au căsătorit în familii regale europene. Amélie a devenit regină a Portugaliei, Filip, Ducele de Orléans, s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Dorothea de Austria și Isabelle a devenit Ducesă de Guise, iar părinții lui Hélène sperau că și ea va deveni mireasa unui moștenitor important, mai ales că prințesa era considerată o mare frumusețe a epocii.blank

Prințul Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale, fiul cel mare al viitorului Eduard al VII-lea și nepotul reginei Victoria, părea interesat de ea, iar în primăvara și vara anului 1890, tinerilor li s-a permis să se întâlnească în casa surorii prințului și, având încurajarea mamelor lor, cei doi s-au îndrăgostit.

Pe 29 august, ducele de Clarence a obținut permisiunea de a se întâlni singur cu bunica sa la Castelul Balmoral din Scoția și a luat-o și pe Hélène cu el pentru a i-o prezenta. Căsătoria cu o prințesă romano-catolică ar fi dus însă la pierderea pretențiilor lui la tronul britanic, dar Hélène s-a oferit să devină anglicană. Când regina Victoria și-a exprimat surprinderea față de disponibilitatea ei, tânăra a început să plângă și blanka insistat că dorința ei de a face acest lucru este doar de dragul iubirii. Emoțianată de rugămintea disperată a cuplului pentru a primi ajutor din partea sa, regina Victoria a fost de acord să-i sprijine, dar i-a avertizat că există multe obstacole pentru încheierea acestui mariaj, inclusiv opoziția tatălui prințesei care probabil nu va fi de acord cu schimbarea confesiunii fiicei sale.

Ducele s-a oferit să renunțe la drepturile sale de succesiune dacă este necesar, scriindu-i fratelui său: “Nu ai idee cât de mult o iubesc pe această fată dulce acum și simt că nu aș putea fi niciodată fericit fără ea”. Mama și tatăl lui au fost de acord cu mariajul, la fel ca și mama prințesei.

Cu toate acestea, temerile reginei Victoria s-au dovedit întemeiate. Lord Salisbury, premierul britanic, și-a exprimat obiecțiile în legătură cu potențiala căsătorie, scriindu-I direct reginei Victoria. Și tatăl lui Hélène a refuzat categoric să accepte mariajul și a informat-o și el pe regină cu privire la decizia sa, dar i-a acordat fiicei sale permisiunea să-l roage personal pe Papa Leon al XIII-lea să îi acorde o dispensă. Papa a refuzat însă ferm și cei doi tineri au fost nevoiți să pună capăt relației lor.blank

Tânărul duce nu a uitat-o niciodată pe Hélène, iar pe mormântul său de la Castelul Windsor se află o coroană sculptată pe care scrie un singur cuvânt, „HELENE”. Regina Victoria i-a scris nepotului ei recomandându-i o altă tânără pentru a o uita prințesa Margareta a Prusiei, dar el nu a acceptat această sugestie. La un moment dat ducele Clarence i-a spus bunicii sale că o iubește pe Alix de Hesse, dar aceasta din urmă a refuzat un potential mariaj cu prințul și s-a căsătorit cu Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei în 1894.

La mijlocul anului 1890, Albert Victor s-a îmbolnăvit și a fost diagnosticat de medici cu gută sa sau cu o formă ușoară de boală venerică, posibil gonoree. Mai târziu a fost aranjată logodna prințului cu prințesa Mary de Teck, dar ducele a murit înainte de nuntă, pe   14 ianuarie 1892, la doar 28 ani, iar Mary s-a căsătorit cu fratele lui, George, care va deveni regele George al V-lea în 1910, bunicul actualei suverane, regina Elisabeta a II-a.

blankPărinții prințesei Hélène au continuat să caute un alt soț potrivit pentru fiica lor și s-au gândit la tânărul Nicolae al II-lea, viitorul țar al Rusiei, dar acesta era deja îndrăgostit de Alix de Hesse și nu a fost interest de prințesa franceză. În 1892, în timp ce călătorea în Egipt împreună cu fratele ei, Philippe, Hélène l-a întâlnit pe Ernst Gunther, ducele de Schleswig-Holstein, care a cerut-o de nevastă, dar sora acestuia, împărăteasa germană Augusta Victoria, s-a opus categoric și planurile au fost abandonate. Un alt pretendent sugerat de familia fetei a fost arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, însă împăratul Franz Joseph nu a fost de acord și, deși nu a respins ferm posibilul mariaj. Arhiducele a întâlnit-o însă între timp pe viitoarea sa soție, ducesa Sophie de Hohenberg, și nu s-a mai gândit niciodată la Hélène.

blank
Emanuele Filiberto

În cele din urmă, prințesa s-a căsătorit cu prințul Emanuele Filiberto de Savoia, al doilea duce de Aosta, la acel moment al doilea în succesiunea la tronul italian. Nunta a avut loc pe 25 iunie 1895, la Biserica Sf. Rafael din Kingston upon Thames, la ceremonie participând prințul moștenitor Victor Emmanuel al Italiei, prințul și prințesa de Wales și alți membri ai familiei regale britanice.

Cuplul a avut doi fii: Prințul Amedeo, al treilea duce de Aosta și Prințul Aimone, al 4-lea duce de Aosta care a fost scurt timp rege al Croației.

În timpul mariajului, Hélène a început să călătorească frecvent în Africa, cel mai lung voiaj fiind de zece luni. Prințesa a mers de-a lungul Nilului, în Congo blankși prin mare parte din Africa de Est, apoi a traversat Sahara. În timpul acestor călătorii, a devenit cunoscută ca o admiratoare a vânătorii, a trimis o serie de articole pentru Harper’s Weekly și mai târziu a publicat câteva cărți de călătorie care au fost ilustrate cu fotografii pe care le făcuse chiar ea.

Când a izbucnit războiul italo-turc, Hélène a făcut cursuri de asistență medicală și s-a îmbarcat la bordul navei-spital Memfi, unde a îngrijit soldații răniți. În timpul Primului Război Mondial, prințesa a devenit șefa asistentelorblank medicale italiene de la Crucea Roșie și și-a petrecut o mare parte din timp pe linia frontului. Pentru serviciile sale, a primit din partea Italiei Medalia de Argint pentru vitejie, Crucea Regina Maria a României și Marea Cruce a Ordinului Imperiului Britanic.

Rămasă văduvă în 1931, Hélène s-a recăsătorit în 1936 cu colonelul Otto Campini. Prințesa a murit pe 21 ianuarie 1951, la vârsta de 79 de ani, în Italia, și a fost înmormântată la Basilica dell’Incoronata Madre del Buon Consiglio din Napoli.

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *