În intimitatea lui Tudor Arghezi. Un dialog inedit cu Mihail Sebastian

Domeniul familiei lui Tudor Arghezi are 20.000 de metri pătraţi, se află la capătul Bucureştilor, pe Șoseaua Olteniţa, peste drum de Mănăstirea şi Închisoarea Văcăreşti, găzduieşte doi părinţi şi doi copii, o seamă de copaci tineri, câţiva stupi, o sumedenie de ierburi, legume şi flori, o vacă — pe nume Joiţa — câteva răţuşti, dintre care una foarte inteligentă (o să vedeţi mai încolo…), un câine şi alte vietăţi…

— Dumneata spune-i domeniu daca vrei, eu îi zic o sfoară de pământ, îmi spune d. Arghezi, stingherit puţin de emoţia mea gălăgioasă de orăşean venit „la ţară”. Adevărul e că pământul deschis larg înainte, verdele ierburilor din jur, florile albe de zarzăr, toate scăldate într-un soare prieten, mă fac să-mi uit hârtiile şi stiloul. E o masă pusă frumos afară sub un copac şi pe masă ne aşteaptă dulceţuri, cafele şi ţigări. Totul are un gust de vacanţă şi — de ce n-aş mărturisi-o? — aş fi fericit să lăsăm deoparte “interviewul” pentru care am venit şi să stăm de vorbă la întâmplare, despre o mie de nimicuri, pe care să nu le scriu nicăeri.

Doamna Arghezi ne vorbeşte de-ale gospodăriei. Mițu face ocoluri mari cu bicicleta în jurul nostru, Baruțu a plecat să strângă ouăle de găină şi îi auzim de undeva de departe, glasul triumfător anunţându-ne cifra recoltei de azi: 17 ouă. Şi pe urmă, puţin dezamăgit: „ori au fost 23”.

Bag de seamă că trece prin grădină un om cu şapcă roşie de gardian. D. Arghezi mă lămureşte.

— Un gardian de la Văcăreşti.

Vine cu oamenii care lucrează aici la noi. Deţinuţi de tot soiul. Dar mai ales ţărani. Mă înţeleg foarte bine cu ei. Ţăranii cel puţin sunt admirabili. Muncesc aici cu răbdarea, cu liniştea, cu tragerea de inimă cu care şi-ar munci pământul lor de acasă. Nicunul din ei nu prinde râia codului penal. Pleacă din închisoare cum au venit: blajini, de treabă. Sunt mulţi închişi. Uneori câte 300, 400 de ţărani. Şi dacă ai ştii pentru ce fleacuri!… Cei mai mulţi vin pentru un prăpădit proces verbal de brigadier silvic. Într-o bună dimineaţă se opreşte omul cu hârtia în mână la poarta Văcăreştilor şi cere să fie închis. Dacă aşa stă scris, pe hârtie…

Văcăreştii se văd foarte bine înaintea noastră. Ziduri cenuşii de cetate, o cupolă de biserică. Pe câmpia albă de soare, pare o pată de umbră şi de răcoare. Nu s-ar spune că dincolo de porţile sunt atâtea vieţi ce lâncezesc în mizerie.

— Mă întreb, domnule Arghezi, de ce aţi ales tocmai locul ăsta ca să vă aşezaţi gospodăria.

— Pentru că e cel mai frumos din Bucureşti. Dacă l-ai cunoaşte mai bine, ai înţelege…

— Dar vecinătatea Văcăreştilor nu este penibilă? Aţi trăit doar zile grele acolo.

— Da. Numai că pe mine nu mă supără. Vezi, dumneata, eu n-am luat închisoarea mea drept o catastrofă. Erau unii alarmaţi săracii, descompuşi. Eu însă m-am odihnit la închisoare. Şi-mi place întreagă partea asta a Bucureştilor, întreagă mahalaua. Când am venit noi aici, cu atâţia ani în urmă, era mai pustiu decât acum. M-am silit şi singur şi stăruind pe lângă primarii pe care-i cunoşteam, m-am silit să fac străzi, să aduc lumină. Am alergat pentru oameni când aveau vreo nevoie. Am alergat pentru mahala, când era ceva de făcut. Într-o zi au venit la mine și mi-au cerut să le fiu „delegat”. Iacă așa, ajunsei și “delegatul mahalalei”.

— Adică un fel de primar?

— Nu, nu chiar așa de mare. Delegatul de mahala e de obicei un cârciumar care semnează prin punere de deget certificatele mahalagilor. Cam asta fac şi eu — asta şi alte câteva mici treburi, alergături, stăruinţi. Dar sunt atâtea de îndreptat aici, unde mor oamenii cu sutele de tuberculoză… S-ar zice că, fiindcă erăm în regiunea cimitirului, ne-am legat să-l alimentăm.

Convorbirea ne e întreruptă. Mi-e „dat” să-l văd pe d. Arghezi în calitatea sa oficială de „delegat“. O biată femeie a deschis poarta şi a venit spre noi. Îi explică gazdei mele nu ştiu ce complicată poveste, cu o numire de funcţionară la poştă. D. Arghezi cunoaşte „afacerea” şi dă explicaţiile necesare. A fost, a vorbit cu directorul, se va mai duce, îi va mai vorbi… Aş vrea să ştiu ce poate gândi această femeie despre „delegatul” mahalalei, ce este el în imaginaţia ei.

— Ştiu oameni din mahala că „delegatul” lor e un poet? Îşi dau seama că trăieşte aici, între ei, „cineva“?

— Îşi închipuie şi ei că sunt un om muncitor, ca fiecare dintre ei… Văd lumina aprinsă la fereastra mea toată noaptea şi atunci înţeleg că viaţa este pentru mine, ca şi pentru ei, un lucru serios, care se câştigă cu mari opintiri, cu neîncetată muncă. Şi mai sunt în mahalaua noastră câteva familii care au dat naştere la intelectuali. Aş spune, intelectuali de ordin moral. Lucrează, strâng cărţi, dau reprezentaţii ei între ei — şi nu-i întreabă nimeni, nu-i ajută nimeni. Este un profesor de istorie, un căpitan farmacist, un funcţionar de la institutul meteorologic, care e şi dirijor de cor. Cântă în corul lui şi două tinere fete, care fac tot timpul grădinărie. Stropesc crini şi cântă duminica la cor. Oameni simplii, delicaţi, pe care i-a ales şi aici o chemare dinăuntru, singura care îi alege bine pe oameni.

A trecut un nor şi doamna Arghezi, care tocmai trece pe lângă masa noastră, ne anunţă. Poate că vine ploaia. Tresar speriat, gândindu-mă la drumul meu la întoarcere… „Ei, ce vrei? E bună şi ploaia! Uite, ne trebuie pentru iarbă”. Îmi cer scuze şi mă ruşinez de prudenţa mea de orăşean speriat de ploaie. Iarba primează.

…Dar norul a trecut repede. Soarele e încă alb şi cald, ca la un început de iunie. D. Arghezi îmi face cronica ţinutului.

— Casa noastră a început cu o celulă. O cameră cu două paturi. Copiii dormeau la pat şi părinţii dedesubt. Da, zău, chiar așa. Nu puteam clădi din primul ceas. Casa pe care o vezi a crescut încet, an cu an. Am făcut și noi ca romanii: întâi drumuri și pe urmă cucerim.

Eu nu aveam problema asta — a unei case, a unei gospodării — înainte de a fi avut copii. Eram un nomad. Geamantanul meu sufletesc era gata de plecare oricând. Am stat mulţi ani în străinătate, în Elveţia mai cu seamă şi pe urmă, întors pentru puţină vreme în ţară, m-au prins aici războaiele, întâi cel din 1913, apoi cel din 1916. Şi uite aşa, am rămas. Şi lucrurile s-au întâmplat simplu, cum trebuie. O tovarăşă bună, doi copii… Au venit amândoi copiii în mod inexplicabil, după 13 ani de căsătorie. Întâi fetiţa, pe urmă băiatul. Şi pe urmă, s-a oprit iar, la fel de inexplicabil. Că dinspre partea noastră, noi am fi fost bucuroşi să avem douăzeci de copii. Vezi, e loc destul aici şi ne place să avem multe suflete aproape: gâşte, albine, câini. Noi facem toţi patru, părinţi şi copii, un trib. Şi pentru asta ne trebuia o casă. Am făcut-o încet. Scriam şi construiam. Când punea ăla o cărămidă, făceam şi eu un vers. De asta şi scriam oarecum par-bribes. Acum că gospodăria ne e pusă pe picioare, voi putea să lucrez la câteva cărţi mai groase, pe care le gândesc mai de mult.

— „Ochii Maicii Domnului” e o carte scrisă în această nouă fază a gospodăriei dvs.?

— Nu încă, liniştit, dar — ştii? — liniştit cum trebuie, cu toate nevoile gospodăriei puse la punct, nu sunt decât de puţină vreme. Din martie. Ochii Maicii Domnului” e o carte pe care o datorez în mare parte editorului meu, lui Ocneanu. Dacă nu era surâsul lui și atmosfera în care m-a învelit el, nu scriam cartea. El a scris-o, nu eu. Și-a pus omul în cap să-mi smulgă un roman — și gata.

— Domnule Arghezi, mi-e greu să vă întreb, fiindcă ştiu că nu vă e plăcută „problema“. Personal mă interesează însă foarte mult şi cu deosebire în legătură cu scrisul dvs. Nu credeţi că romanul este un gen literar bine definit şi că el presupune oarecari condiţii specifice de creaţie?

— Drept vorbind, nu cred. Sau mai bine zis, nu ştiu. Habar n-am ce e aia un roman. Toţi editorii mi-au cerut romane şi am stat de vorbă cu toţi, întrebându-i, cerându-le să mă lămurească şi pe mine. Ei bine n-am aflat nimic. Dumneata ştii ce e un roman?

— De! Eu cam ştiu. Dar mă iertaţi, nu eu răspund aici.

— Fie. Pentru mine însă totul e roman şi totul e poezie. „Roman”, după definiţia doctorilor, ar fi să fie un lucru cu şarade şi cu cutiuţe, pe care scriitorul e obligat să le racordeze nu cu o stare sufletească, ci cu o mecanică a faptelor.

E un artificiu aici şi eu nu-l înţeleg. Desigur, o viaţă trăită devine logică atunci când o cercetezi de-a-ndărătelea pentru că zilele ei se ţin.

Dar când pleci înainte, totul e cufundat în incertitudine. Viaţa e un fum colorat. Literatura urmăreşte mersul unduios şi nesigur al acestui fum. Construcţie? Logică? Naivităţi pretenţioase şi artificii. Construcţie găsesc în inginerie, logică în matematică. În literatură, trebuie emoţie şi sinceritate. Atâtea încă ceva. Un lucru simplu şi decisiv: o carte trebuie să fie scrisă. Şi să fie astfel scrisă încât să fie altfel decât celelalte.

— Cred că înţeleg bine ce spuneţi. E o perfectă profesiune de credinţă a unui poet. Orice poet ar trebui să o semneze. Mai greu ar primi-o un romancier. Aş vrea doar, pentru o mai bună lămurire a lucrului, să vă pun una din acele întrebări simple şi complicate care se pun cu oarecare ingenuitate unui scriitor. De ce scriţi?

— Foarte simplu, într-adevăr. Fiindcă îmi place. Biliard nu joc. Cărţi nu joc. Am căpătat gust la scris. E un lucru aşa de gingaş! Să fie scris şi să pară totuşi transparent… E în acelaşi timp extrem de uşor şi extrem de complex. Scrisul tău să cuprindă mai multe planuri într-o singură linie vizuală…

E o încântare a scrie: o stare de odihnă, o stare de dragoste. Vezi, scrisul e un fapt aşa de intim, încât de multe ori îmi spun că invenţia lui Gutenberg a fost o calamitate, că ne-a lipsit de o bucurie, de un mister — misterul manuscrisului. Noi am ajuns cu vremea la o mecanizare a scrisului. Contractul, editorul, tot ce „ordonează”, cum se zice, „producţia literară’’, este un atentat împotriva bucuriei noastre de a scrie. Căci este un lucru pe care un contract nu-l va putea niciodată capta: este partea absurdului — aceea pe care nu o prevezi, pe care nu o aştepţi şi care iese din umbră, târziu, la un ceas de noapte, luminându-ţi dintr-o dată pagina ta albă şi dându-ţi peste cap toate socotelile tale premeditate.

— Dar cititorii? Ei nu participă întru nimic la acest proces de creaţie? Gândul că scrieţi pentru cineva nu e şi el un îndreptar de lucru?

— Dar eu nu scriu „pentru cineva”. Scriu pentru mine — şi atâta tot. Cititori? Nu cunosc. Cunosc cel mult cumpărători de cărţi. Şi nu stimez pe nimeni pentru cât a cetit, ci numai pentru cât a trăit. Oamenii realizează uneori o individualitate prin viaţa lor, niciodată prin lectura lor. Dacă totuşi, însă, mă gândesc la cineva în legătură cu scrisul meu, nu mă gândesc decât la un om anumit, care ar întruni anumite clape de sensibilitate extremă. Pe mine mă interesează extremele: starea serafică şi starea abjectă. Aş vrea să-l împac pe omul acela.

Altă comunicare reală nu există. Şi poate în această neputinţă este şi un început de durere. Eu mai cred că omul vorbeşte fiecare cu limba lui, care vine din rădăcina lui. Cuvintele nu sunt aceleaşi, chiar când sună la fel şi suprapunere perfectă, de la inteligenţă la inteligenţă, de la simţire la simţire, nu poate fi.

— Mă întreb, domnule Arghezi, dacă o astfel de înţelegere a artei nu contrazice sensul modern al literaturii… Se vorbeşte atâta în ultimul timp despre scriitorul militant, despre arta socială, despre obiectivele de luptă ale scrisului…

— Artă socială? Nu ştiu ce e aia. Zău că nu ştiu. Nu percep acest lucru. O carte trebuie să țină de urât. Ăsta îi e destinul. Cine îi cere altceva cărţii se păcăleşte. Ils se fouent le doigt dans l’oeil, toţi ăştia care vorbesc despre scriitorii-militanţi.

— Sunt surprins să aud, aţi fost, sunteţi încă, un pamfletar…

— …Un, pamfletar şi — deci — vei spune dumneata cu bună dreptate — un om de atitudine. Da, am fost un om de atitudine, dar am renunţat de când atitudinea mea a fost înfrântă. Îmi dau seama ce repede se poate omul înşela…

Şi, pe urmă, e aşa de greu într-un mediu ca al nostru, într-o mentalitate ca a noastră să duci o luptă. Ne lipseşte acea solidaritate intelectuală care se leagă şi între adversari atunci când pluteşte în aer respectul pentru idee şi pentru gândire. Probabil că nu se poate lucra astfel decât în mijlocul unei culturi bătrâne.

— Vă cer iertare, dar voi insista. Nu pot primi așa de uşor voita dvs. dare la o parte. Se întâmplă atâtea lucruri grave în lume. Gazetele sunt pline. E o atmosferă generală de panică de-a lungul și de-a latul pământului. Sunt prăbuşiri care mocnesc. Sunt puncte de foc pe continent. Berlinul, Roma, Moscova… E un aer de nelinişte, de tensiune. Toate acestea nu ajung până aici, în strada Mărţişor, în curtea dumneavoastră calmă? Puteţi să ferecaţi atât de bine porţile?

Tudor Arghezi întârzie să răspundă. I-am vorbit cu oarecare aprindere şi e primul accent de nelinişte în convorbirea noastră atât de placidă. O uşoară clătinare din cap precede răspunsul.

— Vezi, domnule Sebastian, eu unul trăiesc de multă vreme şi am experimentat foarte multe. Am fost şi eu în tinereţele mele un fel de revoluţionar şi mai ales am cunoscut foarte mulţi revoluţionari. La Geneva, pe vremuri, am trăit în cercurile comuniste ruseşti. Ţi-am spus doar că eu datez de mult. Ăia cu care mâncam eu pe atunci la o masă trebuie să fie azi în noua Rusie oameni puternici… Dacă n-or fi din nou în Siberia…

Nu, nu. Am un scepticism adânc pentru astea. Omul se complică din ce în ce mai mult, ia tot soiul de feţe, se măsluieşte.

Neliniştea de care îmi vorbeai e şi a mea. Dar nu cred că de aici se va alege un alt om, un nou om. În ce mă priveşte, sunt decis să rămân ancorat în literatură. Definitiv.

— Pentru că veni vorba despre Geneva, nu vi se pare ciudat că oraşul ăsta, aşa de impersonal, aşa de tern, a fost totuşi o reşedinţă de revoluţionari?

— Nu. Deloc ciudat. Într-un fel, dumneata ai dreptate. Elveţia e o ţară neutră — dar tocmai de aceea ospitalitatea ei e largă pentru oricine şi pentru orice. Nu intervine poliţia, nu te stinghereşte nimic. Nicăieri viaţa „civilă“ nu este mai certă, mai apărată. Pentru un om, sare toată lumea. Nu vezi ce se întâmplă acum cu nefericitul acela de Berthold Iacob? Dar mie însumi mi s-a întâmplat pe vremuri o istorie care a ridicat un canton întreg în picioare.

Să vezi cum a fost. Era prin 1907, pe timpul răscoalei. Eu mă aflam la Geneva şi primeam acolo ziare şi scrisori despre se întâmplă în ţară. Le citeam plângând. Crede-mă, nu făceam teatru, dar citind atâtea atrocităţi, mă izbea un hohot de plâns idiot. De la o vreme, bag de seamă că plicurile mele îmi soseau cam șifonate. Ba o marcă deplasată, ba un colț rupt, ba un plic prost lipit. Mi se controla în chip vădit corespondența. Drept să-ți spun, puţin îmi păsa. Că nu aveam secrete. Într-o zi, mă pomenesc însă că apare într-un ziar din Lausanne, La voix du peuple, un articol de o violenţă extremă, prin care un funcţionar de la poştă protestează împotriva faptului că poliţia deschide scrisorile d-lui Theodorescu de la Geneva.

Ei bine, ştii ce a fost în toată opinia publică? O fierbere, o agitaţie, o indignare generală… Nu mi-aş fi închipuit că deschiderea scrisorilor mele poate fi o problemă de stat. Directorul departamentului de interne — ministrul de interne cu alte cuvinte — pe nume Manoir, a trebuit să demisioneze din guvernul local. S-a deschis o vastă anchetă la poliţie şi siguranţă şi s-au ars patruzeci de mii de dosare secrete.

Mi-am explicat atunci persistenţa spiritului la acest popor lent şi greoi. E un neam obtuz, când îl priveşti din punctul de vedere al genialităţii bulevardiere, aşa de preţuită la noi, dar când îl judeci după acte, e un popor adânc şi puternic. Singurii cetăţeni din lume care ştiu să voteze şi care îşi exercită drepturile lor politice cu solemnitate şi le apără cu îndârjire.

Şi pe urmă, vezi, sunt nişte oameni puşi bine cu amândouă picioarele pe pământ — lucru care mă apropie încă o dată de ei, căci şi eu mă simt bine cu pământul. Eu nici nu ştiu bine de ce am ieşit literat. M-am ferit totdeauna de asta şi dacă mi-am publicat abia la 30 de ani întâia carte, e pentru că am fugit mereu de ea.

— Vă ascult vorbind, domnule Arghezi, vă vorbesc, stau aici la o masă cu dvs. şi lucrul acesta mi se pare — nu-i aşa? — destul de simplu. Totuşi, cum să spun eu, mă tulbură gândul acesta, care pe vremuri, în adolescenţă, mi s-ar fi părut inaccesibil, din altă lume… Vă ştiam versurile pe din afară. Eraţi pentru mine, pentru noi câţiva, care iubeam poezia la 16 ani, eraţi un om de legendă. Astăzi încă, în toată ţara trebuie să fie atâţia tineri care să trăiască în tovărăşia „Cuvintelor potrivite”. Pentru ei, Arghezi e un miraj, ca şi pentru noi. Toate acestea trebuie să le ştiţi, trebuie să Ie simţiţi… Ei bine, sunt ispitit să vă pun o întrebare copilăroasă: aveţi conştiinţa marilor lucruri pe care le-aţi făcut? Ştiţi cât de mari lucruri aţi făcut?

— …Habar n-am. Sincer vorbind, nu ştiu nimic. Aud şi eu ce se vorbeşte. Dar mi se pare că toată lumea se păcăleşte. Sunt în îndoială totală. Mi se pare că debutez în fiecare zi. Mă lupt mereu cu alte dificultăţi de expresie şi niciodată nu am certitudinea că am scos dintr-un cuvânt tot ce ar fi putut să dea. Nu e bucuria certă, bucuria absolută a lui Bernard Palissy, care şi-a ars toate mobilele din casă până la ultima scândură, dar a scos în ultima zi, din ultimul picior de scaun, prima strachină smălţuită. Era o victorie ce se putea ţine în mâini, se putea pipăi…

Mi-ar părea bine să fie adevărat ce se spune, ce spui dumneata… Mi-ar părea bine, fiindcă ar avea copiii, în urma mea, un lucru curat. Dacă aş îndrăzni să cred că limba românească ar avea de câştigat prin mine, aş fi fericit şi dincolo de mormânt. Dar nu am, zău, niciun orgoliu. Eu îmi fac doar datoria. O fac cu toată inima, dar mai mult nu ştiu nimic Cât de bine îl înţeleg pe Verlaine, când îi răspundea lui Jules Huret la întrebarea dacă e simbolist! Nom de Dieu! Je suis poete français. Atât.

— Care vă sunt lecturile familiare, domnule Arghezi?

— Nu mai citesc ca pe vremuri. De preferinţă cărţi de la care pot învăţa ceva. Citesc — dar asta ţi-o spun la ureche! — citesc cărţile pe care le-am mai citit.

N-o să-mi ţii în nume de rău dacă citesc Sfânta Scriptură, care îmi place. Şi pe urmă îi mai citesc pe autorii mei ăia vechi, de care se ruşinează toată lumea, dar ce dracu să-i faci? Pascal, Rouseau, Jean Calvin.

— Calvin pentru motive „geneveze”?

— Nu. Pentru turnură de spirit. E ţepos, e răsucit, scrie cu ghimpi. Pe urmă îmi plac cărţi de tehnică şi cele de aritmetică. Mă înfrăgezesc citindu-l pe Jules Tannery, care a scris — săracul! — un admirabil curs de matematici elementare.

În sfârşit, Fabre, ăla care a descoperit gândacii. Mă desfată. O viaţă probă. O profesie dusă până la groapă de simplu învăţător, dascăl de copii. E ruşinos să spui că citeşti şi pe domnul Homer? Dintre moderni, citesc ce-mi cade în mână, dar nu mă prea amuzează.

— Literatură românească?

— Nu-mi cere nume. Prefer să-ţi spun că, în general, o cred pornită pe cafea definitivă. E o ţinută de artă la ultimul tineret şi o ştiinţă de carte impresionantă.

Cred foarte mult în inteligenţa românească, în spiritul ce se plămădeşte între aceste hotare, şi la care participă toţi câţi trăiesc pe pământul românesc, oricare le-ar fi religia sau obârşia.

Vorbesc cu toţi româneşte şi acesta e singurul fapt hotărâtor. Limba e manifestarea florală a unui neam. Este şi singurul criteriu de judecată. Toate celelalte mi se par aberative. Să măsori urechile, nasurile şi degetele ca să stabileşti spiritul de neam!?

— Am văzut, cred, o antenă de radio. Vă place să ascultaţi muzică? Vă atrag atenţia că eu sunt un radiofonist de dată recentă şi că întrebarea mea e o întrebare de neofit. Umblu şi eu, prin Europa, cu aparatul meu, în căutări, de Bach şi Mozart. De aceea vă întreb.

— Păi nici eu nu sunt decât un foarte vag amator. Nu mă pricep, dar îmi place. A asculta o bucată de muzică, e pentru mine un stimulent pentru scris. Să vezi că în odaia mea de lucru am pus aparatul de radio lângă masă — și seara, înainte de a porni să scriu, ascult o oră un post oarecare cu muzică bună. Nu e mult de când am găsit un Wagner excelent la Varşovia. Nu mai ascultasem muzică atât de bună de la Geneva. Este în Wagner un ecou interior — nu ştiu cum să-i spun, te pomeneşti că are un nume special — este un fel de aureolă sonoră magnifică.

Dar, îţi repet, nu mă pricep. Dacă cumva pot deosebi ce e bun de ce e rău, o fac prin simpla intuiţie a omului care orientându-se în poezie, poate alege instinctiv şi în muzică.

Se înserează. O uşoară ceaţă se aşează ca o brumă pe lucruri, pe arbori… Oamenii şi-au terminat munca pe azi, îşi strâng uneltele şi se adună sub ochii gardianului, care îi va duce înapoi la Văcăreşti, peste drum. Trec prin faţa noastră şi îşi scot unul câte unul tichiile: „s’trăiţi dom’ Arghezi!”.

Nişte răţuşti alarmate fac scandal undeva, în spatele casei, refuzând probabil să reintre la domiciliul de noapte.

Miţu şi-a părăsit bicicleta. Baruţu a terminat de cotrobăit prin unghere, după ouă. Acum se joacă, aleargă, se războiesc.

La o fereastră, s-a aprins întâia lumină. S-a înserat de-a binelea.

— Unde eşti tu, Iosif?

Iosif este Baruţu.

— Fiindcă, îmi explică d. Arghezi, Miţu şi Baruţu sunt numele lor de alintare. Pe fetiţă o cheamă Domnica, iar pe băiat, Iosif. Cum au ajuns de la Domnica la Miţu, nu ştiu. E un nume, ca atâte altele pe care le scornesc părinţii pentru copiii lor. Pot să-ţi spun însă etimologia lui Baruţu. Miţu l-a botezat aşa. Baruţu vine de la apă-rece. Apă-rece, apăreciule, apă reciu şi pe urmă, prin contracţiune, Baruţu.

— Dar Miţu şi Baruţu sunt celebri, domnule Arghezi. Aţi scris o carte întreagă despre ei, Cartea cu jucării. Aţi vorbit la radio despre ei. Nu li se pare ciudat văzându-şi numele tipărite? Celebritatea nu-i măguleşte?

— Nu. Într-asta seamănă și ei cu părinții lor: sunt cu totul lipsiţi de vitrină. Când vorbesc la radio şi ei mă ascultă, am impresia că stăm de vorbă. Nimic mai mult. Cât priveşte cărţile, au scris şi ei o carte. Sau, la dreptul vorbind, am scris-o cu toţii, mama, tata şi copiii. Se cheamă “Poveştile Mamei”. Seara, când ne adunăm la cină, după mâncare, mama lor ne povesteşte câte ceva, iar noi — Miţu, Baruţu şi cu mine — adăugăm ce ne trece prin cap, ca să iasă povestea mai frumoasă. E drept că uneori ne încurcăm, pierdem socoteala, punem prea mult de la noi şi ne trezim cu câte un iepure cu unsprezece picioare.

Mă ocupă mult cărţile lor, lecţiile lor. Aş vrea să-i fac scriitori şi asta pentru mai multe pricini, întâi pentru că în 20 de ani de aici încolo o să fie mai mulţi cititori decât acum şi a scrie cărţi n-o să mai fie o meserie nenorocită. Apoi, pentru că nu se poate mai mare bucurie decât să-ţi faci cu tragere de inimă munca ta. Aş vrea să-i văd scriitori sau artişti sau pictori — ceva în legătură cu mintea şi cu inima în sfârşit. Dar nu ştiu, nu pot şti nimic acum. Prea e devreme. Văd doar că lui Miţu îi place să danseze şi, uneori, când e muzică de dans la radio, ne dă adevărate reprezentaţii familiare.

În ce mă privește, cred că dansul e una din cele mai complete arte. De mult, foarte de mult, eram fericit la spectacolele de balet ale Isadorei Duncan sau ale lui Loie Fuller.

E târziu. Am tăcut o clipă și se aude rumoarea depărtată a orașului. N-am auzit-o până acum. S-ar spune că a prins glas dintr-odată.

Ne ridicăm să facem „ocolul domeniului şi ne oprim la marginea de nord a “moşiei” Arghezi. De aici se văd foarte bine Bucureştii, deschişi într-o largă privelişte. Lumini depărtate tremură de parcă le-am privi printr-o fereastră de tren. Zgomote mărunte, stinse, învălmăşite se urcă până la noi într-o adiere sonoră potolită, din care — când şi când — se desprinde, inexplicabil de cIar, un clopot de tramvai, un lătrat de câine, un lung şuierat de locomotivă.

Aş vrea să-i spun d-lui Arghezi cât e de frumos, dar nu cutez. Priveşte totul fără entuziasmul meu grăbit, dar cu o împăcată linişte. Şi îmi dă explicaţii amănunţite despre plantaţiile pe lângă care trecem, despre lighioanele care ne ies în cale…

— Uite, aici am pus lucernă şi ovăz. Merg foarte bine împreună. Ovăzul îi ţine de umbră lucernei. Aici, în magazia din dreapta, e atelierul. Dreg şi eu felurite lucruri, când se mai strică… De! Ca la casa omului. Am un strung de picior şi alte scule de casă.

Uite, răţuşca aia care vine spre noi e o răţuşcă ciudată. Să vezi cum se dă la om ca un câine. Ia te uită cum mă muşcă. Ştii de ce? Vrea s-o iau de gât şi s-o ridic în aer… Vezi că acum s-a potolit? Până n-o ridici în sus, nu-ţi dă pace cu niciun preţ.

Dumneaei de colo e Joiţa, vaca noastră. Azi a fost zi mare. A fost la taur. De două ori a cunoscut-o taurul pe ea. Dar deunăzi, săraca, a suferit cumplit. Şi-a rupt un corn. Nu ştiu cum au legat-o de gard cu frânghia, că şi l-a rupt. Groaznic a durut-o. Nevastă-mea, care a văzut-o în chiar clipa aceea, spune că i se albiseră ochii de durere.

Şi acum vino să-ţi arăt un pom mic şi caraghios. Un pom cu o singură floare. Uite dumnealui. Abia l-am pus, abia s-a prins şi el de pământ şi uite, a scos o floare. Una singură, dar a scos-o, şi-a făcut datoria… Spune, nu-i mişcător? E mic, e uscat, e firav, n-a apucat bine să-şi ridice capul în lume, şi tot ne-a dat o floare. Mie mi se pare emoţionant devotamentul lui către viaţă.

…Dar hai să ne vezi şi casa. Urcă pe aici. Vezi gaura asta în plafonul marchizei? Am făcut-o pentru vrăbii. E hotelul lor. Pe aici se duc în pod, unde şi-au făcut o sumedenie de cuiburi… Iarna se strâng acolo cu sutele.

Aici e odaia copiilor. Uite, patul lui Baruţu-i un pat de somnoros. Mițu e mult mai sobră, nu-i aşa?

Şi dincolo, pe dreapta, odaia mea de lucru. Nu seamănă cu o odaie de student? O masă dreaptă de lemn dat la rândea, un scaun ca toate scaunele, o fereastră şi un aparat de radio. Asta e tot…

Familia Arghezi s-a strâns toată să-şi petreacă musafirul. L-am luat pe Baruţu de o mână, pe Mițu de alta şi îi las să se războiască, eu servindu-le de hotar. Doamna Arghezi îmi explică o seamă de mici lucruri capitale din viaţa unei gospodării. Eu ascult cu o ureche de celibatar neinformat, iar domnul Arghezi mă asigură că într-o zi toate acestea îmi vor fi de mare folos.

Şi cum gazdele mele au bunătatea să mă poftească să mai viu şi altă dată, la un pahar de vin, Miţu şi Baruţu se bucură grozav, nu atât de mine, desigur, cât de paharul de vin.

— Le place şi lor un pahar de vin, spune d. Arghezi. Paharul de vin cu care m-a obișnuit şi pe mine tată-meu. Eu cred că mi-a plăcut vinul de cum m-am născut.

— Da ce, tatuţule, tu n-ai supt lapte, când erai mic? întreabă Baruţu.

— Nu. Eu m-am hrănit cu şpriţ. Maica mea avea o ţâţă cu vin şi o ţâţă cu sifon.

Copiii râd zgomotos şi la drept vorbind râdem şi noi odată cu ei, noi „oamenii mari”. Aşa se scriu probabil „cărţile cu jucării…”

…Îmi spuneam pe drum, în maşina care mă ducea spre oraş, că imaginea oamenilor de care mă despărţisem era imaginea fericirii însăşi. Un lucru foarte simplu, foarte cuminte şi foarte de treabă, după care umblăm o viaţă întreagă, năuci şi febrili, neştiind că este aici, aproape de noi…

*** În intimitatea lui Tudor Arghezi, Mihail Sebastian, Rampa, aprilie 1935

 

Tudor Arghezi s-a născut pe 21 mai 1880 la București și a încetat din viață pe 14 iulie 1967, la vârsta de 87 de ani.