Lovisa von Burghausen a fost o tânără suedeză devenită celebră pentru povestea ei din perioada în care a fost sclavă în Rusia. Tânăra a fost luată prizonieră de ruși în timpul Marelui Război al Nordului, desfășurat la începutul secolului al XVIII-lea, între 1700 și 1721, când Danemarca, Polonia și Rusia au format o coaliție împotriva Suediei, care era condusă de tânărul regele Carol al XII-lea, în vârstă de numai 18 ani. Lovisa a fost vândută de mai multe ori înainte de a-și recâștiga libertatea, iar povestea ei a devenit poate cea mai faimoasă dintre numeroasele povești ale epocii caroliniene.
Lovisa s-a născut în 1698 în orașul Narva din Estonia suedeză, fiind una dintre cele cinci fiice ale nobilului suedez Gustaf von Burghausen și a soției lui, Margareta von Brundert. Tatăl ei participase la apărarea orașului în timpul asediului rus de după cea de-a doua bătălie de la Narva din 1704, una dintre primele confruntări ale Marelui Război al Nordului.
În timpul luptelor pentru supremația orașului, Lovisa a fost separată de familia ei și luată în prizonieră de un soldat rus. Era o practică obișnuită ca soldații și ofițerii ruși să-i ia pe civili în captivitate, pentru a-i vinde apoi ca sclavi, iar mulți dintre locuitorii din Narva, atât suedezi, cât și estonieni, urmau să fie vânduți pe piețele de sclavi din Rusia și din Imperiul Otoman. Aceeași soartă au avut-o viitoarea împărăteasă Ecaterina I a Rusiei și Yefrosinya (Afrosina) Fedorov, care a devenit mai târziu metresa țareviciului Alexei Petrovici.
Părinții și surorile Lovisei au devenit prizonieri de război și au fost deportați în Siberia. Destinul copilei avea să fie însă diferit. În drum spre tabăra de cantonament a militarilor ruși, soldatul care o răpise susținând că intenționează să i-o dea pe fată căpitanului său a intrat în conflict cu un alt soldat, iar acesta a rănit-o în piept cu sabia. Fetița a leșinat de durere și s-a trezit într-un cort, unde a plâns atât de mult pentru soarta ei încât și-a pierdut vocea și mai apoi cunoștința.
Lovisa a fost dusă la Moscova și a fost prezentată generalului rus Anikita Repnin, care a trimis-o la o mănăstire pentru a fi convertită la credința ortodoxă. Dar pentru că fata nu înțelegea limba rusă și nu a putut răspunde întrebărilor lui, a fost bătută cumplit, considerându-se că este o păgână care refuză să se convertească. După trei luni, a fost eliberată din mănăstire prin intervenția mamei prințului Repnin, o văduvă care i-a arătat “toată tandrețea unei mame”. Cu toată această protecție, soția prințului, prințesa Prascovia Narischkyn, a bănuit-o pe micuța Lovisa că e spioană și obișnuia adesea să o maltrateze. Odată, Prascovia a atârnat-o pe Lovisa cu picioarele în sus de un pom din grădină și probabil ar fi sfârșit ucisă dacă mama prințului Repnin nu ar fi intervenit să o salveze.
În 1709, când Lovisa urma să însoțească familia princiară în Ucraina, a fost martora marșului prizonierilor suedezi ajunși sub captivitate rusă care au defilat prin fața triumfătorului țar Petru cel Mare în drumul său spre Moscova.
La vârsta de 12 ani, tânăra a fost căsătorită cu Johan, cameristul prințului Repnin, un tânăr suedez în vârstă de șaisprezece ani, el însuși prizonier, cu care a avut o fiică care a murit șase săptămâni mai târziu. În 1713, Johan a murit din cauza unei răni la picior pe care o dobândise în timpul unei bătălii și sclava Lovisa a ajuns văduvă.
În același an, prințul Dimitrie Cantemir, fost domnitor al Moldovei, aliat rus la acea vreme, a vizitat Moscova împreună cu familia sa. Cantemir se afla în exil încă din 1711, după ce fusese înfrânt în Bătălia de la Stănilești. Primii ani de pribegie îi petrecuse în Ucraina, pe moșiile dăruite de țar, care cuprindeau domenii vaste în provinciile Kursk și Seva, fiind înconjurat de oștenii moldoveni, țăranii liberi și mazilii care îl urmaseră. Când a devenit consilier secret al țarului Petru I pentru problemele Orientului și membru al senatului, primind inclusiv titlul de” Principe Serenissim al Rusiei” prin ucazul lui Petru cel Mare, Cantemir s-a mutat, împreună cu întreaga sa familie, la Moscova.
Aici, în timpul unei vizite la prințul Repnin, prima soție a domnitorului Cantemir, Casanda Cantacuzino, i-a oferit soției acestuia, prințesa Prascovia, un diamant în dar și a observat-o pe Lovisa printre curtenii prințesei. Doamna Casandra plăcut-o pe nefericita fată, iar prințesa Prascovia i-a dat-o pe Lovisa prințesei Cantemir drept mulțumire pentru diamant.
Întâmplarea a făcut ca prințesa Casandra Cantemir să moară în mai 1713, la doar 30 de ani. Rămasă fără protectoarea ei, Lovisa a fost otrăvită de soția brutarului curții lui Cantemir, care și-ar fi dorit locul fetei pentru fiica ei și doar datorită ajutorului medical imediat pe care l-a primit tânăra sclavă a fost salvată de la moarte. La un moment dat, un căpitan armean i-a cerut prințului Cantemir să i-o dea pe Lovisa de soție, dar aceasta a reușit să scăpe de mariajul nedorit și, la sfatul unei prietene suedeze angajată la curte, a căutat refugiu în casa unui comerciant englez din cartierul german din Moscova.
Negustorul englez a trimis-o pe Lovisa la Archangelsk, un orașel în partea de nord-vest a Imperiului Rus, pe malul râului Dvina de Nord, aproape de vărsarea acestuia în Marea Albă, pentru a fi educată în religia protestantă și pentru a învăța limba germană. După șapte săptămâni, fata a fost denunțată ca fugară de către un croitor german, arestată de poliția rusă și dusă înapoi la reședința prințului Cantemir din Moscova.
Fusese legată de mâini și picioare și unghiile de la picioare îi fuseseră lovite prin pantofi pentru a-i îngreuna mersul. Tânăra fugară a fost pusă să spele haine într-o bucătărie de piatră atât de rece încât brațele îi erau aproape înghețate. Probabil că Lovisa ar fi murit în scurt timp dacă nu ar fi intervenit cele două fiice ale prințului Cantemir, Maria și Smaragda. Ele au mituit paznicul și o duceau pe tânăra fată în camera lor noapte de noapte pentru a-i trata rănile și a o încălzi.
În 1714, prințul Dimitrie Cantemir a călătorit la Sankt Petersburg și și-a lăsat reședința din Moscova în grija unui căpitan numit Iwanof și a soției sale. Soția lui Iwanof a dus-o pe Lovisa, împreună cu alte două sclave, una din Finlanda și una din Narva, în piața de sclavi din Moscova unde le-a vândut pe toate. Sclava finlandeză a fost vândută unui armean, cea din Narva unui funcționar rus, iar Lovisa a nimerit în proprietatea unui negustor turc. Prețul tinerei Lovisa a fost câțiva metri de damasc, un evantai și o sumă mică de bani. Fata a fost așezată printre mărfurile din sania negustorului și amenințată cu bătaia dacă țipă. Turcul a plecat spre reședința lui din Tobolsk, în Siberia, dar în timpul unui popas la un han din această lungă călătorie, un funcționar rus a văzut-o pe Lovisa plângând și a întrebat-o ce s-a întâmplat. Fata i-a mărturisit povestea ei, iar el a spus-o mai departe voievodului din Solikamsk, un târg din regiunea Perm. Acesta l-a interogat pe turc, dar l-a lăsat să plece când negustorul i-a spus că persoana din sania lui era o bătrână rusoaică. Astfel că sclava Lovisa a părăsit orașul Solikamsk fără să știe că exact în această localitate se aflau prizonieri părinții ei.
Ajunsă la casa turcului, în Tobolsk, Lovisa a fost pusă la muncă grea și bătută crunt de fiecare data când făcea vreo greșeală. Tobolsk era, totuși, orașul din Siberia care avea cea mai mare colonie de prizonieri suedezi de război și li se permiseseră să trăiască relativ liber. Astfel că Lovisa a reușit să ia legătura cu o altă prizonieră suedeză, care a sfătuit-o să îl caute pe locotenentul Magnus Vilhelm Sprengtporten.
Sprengtporten fusese luat prizonier la Narva în același timp cu familia Lovisei, dar reușise să evadeze, fusese făcut din nou prizonier în timpul Bătăliei de la Poltava, condusese o rebeliune la Kazan și se afla închis în regim liber la Tobolsk de șaptesprezece luni. Mai târziu, sclava Lovisa avea să spună despre el că a fost “salvatorul ei, alături de Dumnezeu”.
Într-o zi, Lovisa a plecat din casa turcului pentru a cumpăra mătase de la piață, însoțită de un paznic. Gardianul a fost neatent, iar fata s-a amestecat în mulțime, s-a făcut pierdută și a reușit să ia legătura cu locotenentul Sprengtporten, care a dus-o la un prieten, Mattias Johan Reutercrona, unde a rămas ascunsă timp de unsprezece săptămâni. Turcul a pus pe capul ei o mare recompensă în bani, în timp ce armata a pus un paznic să păzească locuința lui Reutercrona. Dar locotenentul Sprengporten a ajutat-o să evadeze, dându-i un pachet cu haine în brațe și spunându-i paznicului că fata este servitoarea lui și merge la un croitor.
Lovisa a fost dusă apoi în casa unui anume Christoffer Laudau, dar primind vestea că a fost trădată de un servitor al acestuia, a fost nevoită să se ascundă timp de trei zile în subsol. Apoi a trecut prin mai multe ascunzători și a ajuns inclusiv într-o casă a unei rude a mamei sale, de la care a aflat unde se află părinții săi.
Cei doi binefăcători care au ajutat-o să scape din casa turcului, Reutercrona și locotenentul Sprengtporten, suspectați că ar fi ajutat-o să scape, au fost arestați în scurt timp. Dar Lovisa era departe de a fi liberă.
A reușit să plece din oraș cu ajutorul unui fermier rus și al fiului acestuia, Ștefan, a fost îmbrăcată în haine de băiat și a plecat cu sania spre orașul Japantskin. Pe drum, într-un sat, localnicii au bănuit că ar deghizată și au plănuit să o omoare în somn. O servitoare a avertizat-o însă și Lovisa, împreună cu fermierul care o însoțea, au fugit repede din sat. În timpul nopții, s-au odihnit la marginea drumului, dar au auzit zgomotele oamenilor care plecaseră pe urmele lor însoțiți de câini de vânătoare. Din fericire, ningea și urmele fugarilor au fost șterse de zăpadă.
Ajunsă în Japantskin, Lovisa a fost preluată de preotul suedez Anders Bergner, iar nobila Anna von Knorring, care își vizitase fiicele la Klinov și auzise povestea fetei, a obținut un permis de trecere pentru ea, spunându-le autorităților locale că este nepoata ei, apoi au călătorit împreună la Solikamsk. Lovisa a fost îndrumată spre colonia suedeză din oraș, unde se aflau prizonieri părinții ei, de către preotul Christoffer von der Heide. În dimineața de Crăciun a anului 1718 sclava Lovisa a reușit să-și vadă, după 14 ani de pribegie, familia.
Tânăra avea acum 20 de ani și era singură cu părinții, aflând că toate surorile ei se căsătoriseră cu ofițeri. Aceștia au aranjat ca fata să fie pregătită de către preotul coloniei suedeze, Lars Sandmark, pentru a trece la religia luterană și în 1720 au forțat-o să se căsătorească cu acest prelat care era mai mare cu treizeci de ani decât ea, iar Lovisa a dat ascultare dorințelor părinților.
Când prizonierii suedezi au fost eliberați, după încheierea războiului, în 1721, tânăra și-a urmat soțul la Njurunda, în Suedia, unde acesta fusese numit vicar. În 1729 a devenit văduvă, iar în 1731 s-a căsătorit cu succesorul soțului său, Petrus Sundberg, așa cum era obiceiul timpului.
Fosta sclavă Lovisa a murit fără a avea copii doi ani mai târziu, în 1733, la vârsta de 35 de ani, din cauza stării de sănătate precare.
Povestea Lovisei von Burghausen a fost scrisă de “un bărbat cinstit înveșmântat în haine de preot”, posibil chiar de către un vicar din oraș, după cuvintele ei, și a fost citită pentru prima dată la înmormântarea tinerei. Acum este păstrată la Arhivele Naționale din Suedia, și este poate cea mai cunoscută dintre numeroasele întâmplări ale femeilor devenite sclave în timpul Marelui Război al Nordului.
Surse:
Åberg, Alf, Karolinska kvinnoöden (Soarta femeilor caroliniene), Natur och kultur, Stockholm
Åberg, Alf (1991). Fångars elände: karolinerna i Ryssland 1700-1723. (Mizeria prizonierilor. Carolinienii din Rusia în anii 1700-1723), Stockholm
