Îngerul albastru: misterioasa Marlene Dietrich

Marlene Dietrich s-a născut pe 27 decembrie 1901 la Berlin și a fost prima actriță germană celebră la Hollywood. Mama ei, Wilhelmina Elisabeth Josephine, provenea dintr-o familie bogată care avea mai multe ateliere de confecționare a ceasurilor și bijuteriilor, iar tatăl, Louis Erich Otto Dietrich, era locotenent de poliție. În 1914, după șapte ani de la moartea soțului, Wilhelmina s-a recăsătorit cu prietenul acestuia, Eduard von Losch, dar bărbatul a murit în 1916, în timpul Primul Război Mondial.

 

Viitoarea actriță a urmat școala Auguste-Victoria Girl’s din 1907 până în 1917, apoi a fost înscrisă la Victoria-Luise-Shule, unde a studiat vioara și a devenit interesată de teatru și poezie, iar în 1922 a devenit violonistă într-o orchestră care cânta pe fundalul filmelor mute în cel mai mare cinematograf din Berlin. Tânăra a fost concediată după patru săptămâni și la scurt timp a fost angajată într-un cor, începând să primească și mici roluri în piese de teatru. În 1923, Marlene a debutat în filmul “The Little Napoleon” și l-a cunoscut pe viitorul ei soț, Rudolf Sieber, pe platourile de filmare ale filmului “Tragedy of Love”. Cei doi s-au căsătorit pe 17 mai 1923, iar singurul copil al Marlenei, Maria Elisabeth Sieber, a venit pe lume pe 13 decembrie 1924.

În anii ’20, actrița a continuat să joace în piese de teatru și în filme la Berlin și Viena, dar a cunoscut succesul de-abia în 1930, când a primit rolul Lola Lola din “Îngerul albastru”. În filmul regizat de Josef von Sternberg, Marlene interpreta o cântăreață de cabaret de care se îndrăgostise un profesor bătrân. Tânăra s-a mutat apoi în Statele Unite, semnând un contract cu Paramount Pictures, a jucat apoi în șase filme regizate de Von Sternberg între 1930 și 1935, apoi în mai multe pelicule ale altor regizori, înregistrând un succes uriaș și încasări colosale.

 

Scriitorul german Franz Kessel a vizitat-o pe artistă în 1931, în casa ei din Berlin, şi și-a descris impresiile în presa vremii:

“În timpul vacanţei artistei la Berlin, în pauza dintre Hollywood şi Hollywood, unde se întoarce în curând, am vizitat-o pe Marlene Dietrich în camera fetiţei ei, între căsuţa păpuşii şi prăvălia de mărfuri, între pătuţul de copil şi trăsura păpuşii. Şi am putut vedea astfel o încântătoare bandă de film: o tânără mamă care scoate fetiţei ei, întoarsă de la patinaj, îmbrăcămintea de lână şi o sărută repede oriunde i se iveşte puţină piele. Şi am văzut atunci multe trăsături ale Marlenei Dietrich pe care nu le cunoşteam încă din niciun film.

Ce ştim despre femeia aceasta?, mă gândeam. Este soarta şi întrucâtva profesiunea marii actriţe de a fi confundată cu rolurile ei. O facem cu toţii involuntar, şi la aceasta se adaugă ceea ce povesteşte lumea care o cunoaşte pe actriţă din apariţiile ei în societate. Dar ce are voie şi ce poate să spună ea însăşi?

Am citit în opera chiromantică a Mariannei Raschig: «Mâna şi personalitatea» capitolul despre mâna Marlenei Dietrich: «Are multe semne şi o puzderie de linii. Muntele Venerei cu liniatura sa interesantă arată multe scări înguste care par scări de frânghie; linia capului se coboară pronunţat spre muntele Lunii, destăinuind depresiuni şi dispoziţii proaste, carr nu au însă, din fericire, ecou într-un inel închis al lui Saturn. Inelul lui Saturn e deschis pe mâna Marlenei Dietrich…»

Mai e deci mult mister în fiinţa aceasta. Un singur lucru e clar: «Linia artei dă o imagine absolut surprinzătoare de frumuseţe, forţă şi impresionabilitate. Linia aceasta artistică de rară splendoare pare un baston de mareșal cu clopoţei în vârf».

Aceasta o confirmă, de altfel, şi Marlene Dietrich însăşi, în puţinele cuvinte ce mi-a spus despre relaţiunile ei cu arta, dintre care cel mai curios e că, asupra «frumosului» ar vrea să reacţioneze de predilecţie cu o realizare. Pe când copilul se repezea la jucării, ea zise:

— Dacă credeţi că e bine să povestiţi ceva lumii despre viaţa mea particulară, atunci spuneţi — arătând copilul — că acesta e principalul, cuprinsul vieţii mele.

Am întrebat apoi un singur lucru: cum a resimţit gloria.

— De fapt, nici nu resimt cum trebue «gloria», a zis ea. Când a fost la Berlin premiera «Îngerului albastru», eu plecam în America. În ziua când am plecat din New-York, a avut loc aci premiera «Îngerului albastru». Am fost însă la prima reprezentare a filmului «Maroc», dar eram speriată. Iar când se va da aci, voi fi poate din nou în drum spre Hollywood. Când aeroplanele, cu numele meu in litere uriașe, zburau deasupra mea, mi s-a strâns inima. Ar trebui să fiu mulţimită, munca a fost întotdeauna interesantă şi m-a făcut uneori fericită, dar gloria nu are probabil nimic comun cu fericirea şi… dorul nu încetează.

Şi apoi a pus gramofonul să-mi cânte un cântec nou: versurile şi muzica de Friedrich Holländer. Acum îl cântă şi alţii, dar de fapt e cântecul ei. Începe aşa: «Wenn ich mir was wünschen dürfte, kam’ ich in Verlegenheit» (Dacă aş putea să-mi doresc ceva, aş fi nedumerită)”.

Actrița a devenit cunoscută pentru părerile sale politice și pentru modul în care își exprima opiniile ferme, iar la sfârșitul anilor ’30, împreună cu regizorul Billy Wilder, a înființat o fundație care ajuta evreii și disidenții regimului nazist să părăsească Germania. În 1937, și-a donat toți banii obținuți pentru filmul “Knight Without Armour” în sprijinul refugiaților, iar în 1939 Marlene a devenit cetățean american și a renunțat definitiv la cetățenia germană. Doi ani mai târziu, când Statele Unite au intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, actrița a fost una din primele persoane publice care s-a implicat în vânzarea obligațiunilor de război. Dietrich a călătorit pe întreg teritoriul Statelor Unite între ianuarie 1942 și septembrie 1943, a făcut două turnee pentru United Service Organizations, a cântat pentru trupele aliate în Italia, Algeria, Regatul Unit, Franța și Țările de Jos și a înregistrat mai multe melodii, printre care și celebra Lili Marlene.

La sfârșitul războiului, actrița s-a reîntâlnit cu fiica și soțul ei, care rămăseseră în anii războiului în Belsen și care apoi s-au mutat în Statele Unite, alături de mama lui Marlene, care trăise până atunci în Berlin.

Dietrich a continuat să apară în filme, ultimul său rol important fiind cel din Procesul de la Nürnberg, în 1961, dar până la jumătatea anilor ’70 a apărut și în spectacole de cabaret. În 1960, s-a întors în Germania pentru un concert, dar a fost primită cu ostilitate, pentru că foștii concetățeni considerau că și-a trădat țara. Un grup de protestatari a strigat în timpul unui concert la Berlin: “Marlene, du-te acasă!”.

În ultimii ani ai carierei, “Îngerul albastru” folosea machiaj excesiv, peruci și diverse trucuri pentru a-și menține imaginea de femeie fatală, dar în 1975, după ce a căzut de pe scenă în timpul unui turneu la Sydney și s-a lovit destul de serios, a decis să se retragă din lumina reflectoarelor.

 

Spre sfârșitul vieții, Marlene Dietrich s-a stabilit la Paris, trăind izolată într-un apartament din Bulevardul Montaigne. „Nu vreau să mă mai las fotografiată. Fotografia sfârşeşte prin a te ucide. Acest mit nu mă mai interesează. Ceea ce contează acum pentru mine sunt fiica mea şi cărţile. Timpul nu vindecă rănile, poate doar pe cele superficiale, nu şi pe cele profunde. Viaţa m-a obligat mereu să mă minunez de capacitatea omului de a îndura. Important este să ţii capul sus şi bărbia înainte. Nu contaţi pe simpatia celor din jur, poţi trăi bine şi fără ea”, spunea actrița care şi-a ales ca ultimă formulă de viaţă solitudinea. „Cocteau îmi spunea că am ales de bună voie solitudinea. Cred că avea dreptate. După un timp te obişnuieşti. Dar asta nu înseamnă că te-ai reconciliat cu ea”.

Marea actriță a murit de insuficiență renală pe 6 mai 1992, la vârsta de 90 de ani. La ceremonia funerară au participat peste 1.500 de persoane, printre cei care i-au adus un ultim omagiu aflându-se ambasadorii Germaniei, Rusiei, Angliei și Statelor Unite. Sicriul său a fost drapat cu steagul Franței și împodobit cu un buchet de flori oferit de președintele François Mitterrand, apoi trupul a fost transportat la Berlin, pentru a fi înmormântat în Cimitirul Städtischer Friedhof III.

surse:

Marlene Dietrich: Her Own Song

Who’s who, The People Lexicon/ Marlene Dietrich