Ioan Bianu, “zeul titular al Academiei Române”, a fost fiul unui țăran din satul Făget

Ioan Bianu s-a născut pe 8 septembrie 1856, în satul Făget din comitatul Târnava Mică, într-o familie de țărani, fiind primul dintre cei cinci copii ai cuplului. Băiatul a urmat Liceul confesional greco-catolic “Sfântul Vasile” din Blaj, avându-i profesori pe Timotei Cipariu și pe vicarul Ioan Micu Moldovan. La Blaj, învățământul era gratuit, elevii foarte săraci primeau câte o pâine din partea Mitropoliei, iar profesorii îi țineau în gazdă pe cei merituoși, astfel că adolescentul a fost găzduit de profesorul și istoricul Ioan Micu Moldovan, de la care a învățat iubirea pentru limba și istoria românilor, dar și onestitatea și generozitatea, disciplina și perseverența.

Tânărul a absolvit Facultatea de Litere din București, reușind să se întrețină singur, locuind cu chirie într-o cămăruță, iar la începutul anului 1879 a fost numit arhivar și bibliotecar la Academia Română.

În 1881 Bianu a câștigat un concurs pentru a deveni profesor de limba și literatura română la Colegiul Națioanal Sfântul Sava și mai târziu, în același an, cu ajutorul fostului său profesor, Bogdan Petriceicu Hasdeu, a primit o bursă pentru a studia filologia romanică la Milano și Paris. În această perioadă l-a cunoscut pe clasicistul Émile Picot, a urmat cursuri cu Gaston Paris, dar cea mai mare bucurie a fost oportunitatea de a face vizite la biblioteci, fiind impresioanat de Palazzo Brera, Biblioteca Ambrosiana, Biblioteca Națioanală a Franței, British Museum și Biblioteca Bodleiană, devenind, în același timp, foarte conștient de starea proastă a bibliotecilor din România.

 

După întoarcerea acasă, în 1883, Bianu a devenit profesor asistent la catedra de literatură română a Universității din București. În 1885 a petrecut câteva luni în Galicia-Lodomeria, cercetând Biblioteca Jagielloniană pentru subiecte legate de limba română, arhiva Ossoliński de la Lemberg și fondul Dosoftei la Schowkwa. Apoi, la cererea sa, a fost trimis și la Minsk, în Imperiul Rus, unde a cercetat colecția Radziwiłł de la Castelul Nesvizh, fiind găzduit de prințul Antoni Wilhelm Radziwiłł, care i-a permis să copieze aproximativ 300 de documente. Aici s-a împrietenit cu tânăra fiică a gazdei sale, Elzbieta Matylda Radziwiłł, care va deveni mai târziu soția contelui Roman Potocki.

 

La revenirea la București, în iunie 1886, Bianu s-a căsătorit cu Alexandrina Băicoianu, descrisă de prietenul său, Sextil Pușcariu, ca fiind o femeie “strălucită și spirituală”, fiind astfel primit în elita bucureșteană pentru că, prin soția sa, era acum înrudit cu istoricul Alexandru D. Xenopol și cu politicianul Nicolae Xenopol. Alexandrina și Ioan Bianu vor fi, în septembrie 1905, nașii cuplului Sextil Pușcariu – Leonora Maria Dima.

În 1888, Bianu și-a început colaborarea cu Revista Nouă a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, a devenit membru corespondent al Academiei Române în 1887 și va primi statutul de titular în 1902. În același an a devenit profesor de istoria literaturii române la Universitate și apoi decan al Facultății de Literatură.

 

Din 1884 a fost director al Bibliotecii Academiei, instituție pe care a condus-o până la sfârșitul vieții sale. Ioan Bianu este cel care a organizat Biblioteca Academiei, achiziționând un număr important de manuscrise, cărți și periodice. Sub conducerea sa au fost alcătuite mari lucrări de bibliografie, printre care primele trei volume din Bibliografia românească veche și Catalogul manuscriptelor românești, a editat numeroase texte vechi și a fost unul dintre autorii reformei ortografice din 1904 a Academiei, care a dus la introducerea principiului fonetic în scrierea limbii române. Istoricul Nicolae Iorga va spune despre marele cărturar că este “întemeietorul cel adevărat, păzitorul statornic și harnicul străjer” al Bibliotecii Academiei Române.

În prima parte a Primului Război Mondial, când România a decis să rămână neutră, Bianu a susținut această poziție public, iar în toamna anului 1916, când guvernul a hotărât intrarea în război de partea Antantei, și-a înăbușit opoziția și nu a criticat deschis Puterile Centrale. În septembrie, la scurt timp după bătălia de la Turtucaia, a scris în ziarul Viitorul un articol în care i-a numit pe bulgarii din România “șerpi veninoși”, probabil cea mai anti-bulgară opinie scrisă vreodată în limba română, după cum va spune istoricul Lucian Boia.

 

În timpul ocupației Bucureștiului, profesorul nu a plecat împreună cu administrația, guvernul și casa regală în refugiu la Iași, rămânând alături de germanofili în capitala ocupată până la finalul războiului. Ioan Bianu a fost unul dintre cei zece academicieni care au rămas în oraș asigurându-se ca Biblioteca Academiei continuă să funcționeze în condiții relativ normale.

După încheierea războiului, mai exact în martie 1919, Ioan Bianu a fost investigat de o comisie a Academiei pentru presupua sa colaborare cu ocupantul german, dar a refuzat să se prezinte la audiere, iar în mai 1919, profesorul și-a unit eforturile cu Nicolae Iorga și alți academicieni pro-Antantă pentru a obține recunoașterea internațioanală a noilor frontiere ale României.

 

În următorii ani, academicianul și-a împărțit timpul între București și Predeal, unde, în 1912, își construise singur o vilă. Soția sa se îmbolnăvise în anul 1909 și de atunci nu mai fusese văzută niciodată în public. Fiul lor, Alexandru, care studiase dreptul la Paris, s-a întors în România în 1923 și a lucrat mai întâi ca funcționar bancar, apoi s-a alăturat corpului diplomatic și a servit ca atașat comercial la Londra.

În ultimii ani ai vieții, Bianu și-a declarat nemulțumirea față de “individualismul exclusivist-respingător” din viața academică românească, descriindu-l ca având o influență “malefică”. Profesorul s-a retras de la Universitate la mijlocul anului 1928, renunțând la locul său în favoarea profesorului Dumitru Caracostea și mai târziu a anunțat că suferă de boli de rinichi și de reumatism.

 

Soția lui a murit în decembrie 1929, iar marele cărturar va înceta din viață șase ani mai târziu, pe 13 februarie 1935, în casa sa din București, după un episod de uremie. Ioan Bianu a fost depus la Academia Română, iar Facultatea de Litere și-a suspendat cursurile în ziua înmormântării sale. Academicianul a fost înhumat alături de soția sa, Alexandrina Bianu, la cimitirul Bellu, colecția sa valoroasă de cărți, care conținea aproximativ 1.400 de volume, fiind moștenită de Biblioteca Academiei.

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *