Ioan Bianu, “zeul titular al Academiei Române”

Ioan Bianu s-a născut pe 8 septembrie 1856 în satul Făget din comitatul Târnava Mică, fiind primul dintre cei cinci copii ai unei familii de țărani. Băiatul a urmat Liceul confesional greco-catolic “Sfântul Vasile” din Blaj, avându-i profesori pe Timotei Cipariu și pe vicarul Ioan Micu Moldovan. La Blaj, învățământul era gratuit, elevii foarte săraci primeau câte o pâine pe zi din partea Mitropoliei, iar profesorii îi țineau în gazdă pe cei merituoși, astfel că adolescentul a fost găzduit de profesorul și istoricul Moldovan, de la care a învățat iubirea pentru limba și istoria românilor, dar și onestitatea și generozitatea, disciplina și perseverența.

Tânărul a absolvit Facultatea de Litere din București, reușind să se întrețină singur în anii studenției, a locuit cu chirie într-o cămăruță, iar la începutul anului 1879 a fost numit arhivar și bibliotecar la Academia Română.

În 1881, Bianu a câștigat un concurs pentru a deveni profesor de limba și literatura română la Colegiul Sfântul Sava și mai târziu în același an, cu ajutorul fostului său profesor, Bogdan Petriceicu Hasdeu, a primit o bursă pentru a studia filologia romanică la Milano și Paris. În acea perioadă l-a cunoscut pe clasicistul Émile Picot, a urmat cursuri cu Gaston Paris, dar cea mai mare bucurie a fost oportunitatea de a face vizite în bibliotecile europene, fiind impresionat în mod special de Palazzo Brera, Biblioteca Ambrosiana, Biblioteca Națioanală a Franței, British Museum și Biblioteca Bodleiană, devenind, în același timp, conștient de starea proastă a bibliotecilor din România.

După întoarcerea acasă, în 1883, Bianu a devenit profesor asistent la catedra de literatură română a Universității din București. În 1885 a petrecut câteva luni în Galicia-Lodomeria, cercetând Biblioteca Jagielloniană în căutarea unor documente legate de limba română, arhiva Ossoliński de la Lemberg și fondul Dosoftei la Schowkwa. Apoi, la cererea sa, a fost trimis și la Minsk, în Imperiul Rus, unde a cercetat colecția Radziwiłł de la Castelul Nesvizh, fiind găzduit de prințul Antoni Wilhelm Radziwiłł, care i-a permis să copieze aproximativ 300 de documente. Aici s-a împrietenit cu tânăra fiică a gazdei, Elzbieta Matylda Radziwiłł, care a devenit mai târziu soția contelui Roman Potocki.

La revenirea la București, în iunie 1886, Bianu s-a căsătorit cu Alexandrina Băicoianu, descrisă de prietenul său, Sextil Pușcariu, ca fiind o femeie “strălucită și spirituală”, intrând astfel în elita bucureșteană pentru că, prin soția sa, era acum înrudit cu istoricul Alexandru D. Xenopol și cu politicianul Nicolae Xenopol. Alexandrina și Ioan Bianu au fost, în septembrie 1905, nașii cuplului Sextil Pușcariu – Leonora Maria Dima.

În 1888, Bianu și-a început colaborarea cu Revista Nouă a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, a devenit membru corespondent al Academiei Române în 1887 și a primit statutul de titular în 1902. În același an a fost numit profesor de istoria literaturii române la Universitate și apoi decan al Facultății de Literatură.

Din 1884 a ocupat poziția de director al Bibliotecii Academiei, instituție pe care a condus-o până la sfârșitul vieții. Bianu a achiziționat un număr important de manuscrise, cărți și periodice, sub conducerea sa au fost alcătuite marile lucrări de bibliografie, printre care primele trei volume din Bibliografia românească veche și Catalogul manuscriptelor românești, a editat numeroase texte vechi și a fost unul dintre autorii reformei ortografice din 1904, care a dus la introducerea principiului fonetic în scrierea limbii române. Istoricul Nicolae Iorga spunea despre marele cărturar că este “întemeietorul cel adevărat, păzitorul statornic și harnicul străjer” al Bibliotecii Academiei.

În prima parte a Primului Război Mondial, când România a rămas neutră, Bianu a susținut această poziție public, iar în toamna anului 1916, când guvernul a hotărât intrarea în război de partea Antantei, și-a moderat poziția și nu a criticat deschis Puterile Centrale. În septembrie, la scurt timp după bătălia de la Turtucaia, a scris în ziarul Viitorul un articol în care i-a numit pe bulgarii din România “șerpi veninoși”.

În timpul ocupației Bucureștiului, profesorul nu a plecat împreună cu administrația, guvernul și Casa Regală în refugiu la Iași, rămânând în capitala ocupată până la finalul războiului. Ioan Bianu a fost unul dintre cei zece academicieni care au rămas în oraș, asigurându-se ca Biblioteca Academiei continuă să funcționeze în condiții relativ normale.

După încheierea războiului, mai exact în martie 1919, Ioan Bianu a fost investigat de o comisie a Academiei pentru presupusa sa colaborare cu ocupantul german, dar a refuzat să se prezinte la audieri, iar în mai 1919 și-a unit eforturile cu Nicolae Iorga și alți academicieni pro-Antantă pentru a obține recunoașterea internațională a noilor frontiere ale României.

 

În următorii ani, Bianu și-a împărțit timpul între București și Predeal, unde, în 1912, își construise o vilă. Soția sa se îmbolnăvise în anul 1909 și de atunci nu mai fusese văzută niciodată în public. Fiul lor, Alexandru, care studiase dreptul la Paris, s-a întors în România în 1923 și a lucrat mai întâi ca funcționar bancar, apoi s-a alăturat corpului diplomatic și a servit ca atașat comercial la Londra.

În ultimii ani ai vieții, Bianu și-a declarat nemulțumirea față de “individualismul exclusivist-respingător” din viața academică românească, descriindu-l ca având o influență “malefică”. Profesorul s-a retras de la Universitate la mijlocul anului 1928, renunțând la locul său în favoarea profesorului Dumitru Caracostea și mai târziu a anunțat că suferă de o afecțiune a rinichilor și de reumatism.

Soția sa murit în decembrie 1929, iar marele cărturar a încetat din viață șase ani mai târziu, pe 13 februarie 1935, în casa din București, după un episod de uremie. Trupul neînsuflețit al lui Ioan Bianu a fost depus la Academia Română, iar Facultatea de Litere și-a suspendat cursurile în ziua înmormântării lui. Academicianul se odihnește alături de soția sa, Alexandrina, la Cimitirul Bellu. Valoroasa sa colecție de cărți, aproximativ 1.400 de volume, a fost lăsată moștenire Bibliotecii Academiei.

 

Scriitorul Cezar Petrescu îl omagia astfel într-un articol publicat în ziarul Curentul:

“Discret, cum a trecut prin viaţă, tot aşa a plecat spre odihna cea mare şi veşnică venerabilul academician Ion Bianu. Ultim supravieţuitor al unei generaţii eroice de cărturari, fostul dascăl de liceu mai întâi, de universitate mai apoi, dăinuia printre noi ca o mustrare a trecutului. Nu era grăbit. N-a fost grăbit niciodată. Privea mai mult îndărăt, spre începuturile româneşti de cultură, amintindu-ne mereu că nimic temeinic nu se poate săvârşi printr-o ruptură, ci numai trecând dintr-o mână în alta făcliile purtate de înaintaşi.

Venit din Ardeal, ucenicul lui August Treboniu Laurian, după ce-şi desăvârşise învăţătura în şcolile Apusului, la Milano şi Paris, a dat la iveală cea dintâi lucrare metodică asupra vieţii şi activităţii lui Samuil Micu. Această operă se confundă cu începuturile istoriei noastre literare, scoasă de sub semnul adoraţiilor şi evocărilor romantice, încadrate în studiul strict de bibliotecă şi de document.

Vreme de aproape şaizeci de ani, Ion Bianu n-a părăsit acest drum. A descoperit şi a dat tiparului texte necunoscute, a rectificat erori, a verificat valori. Acestui modest, dar îndărătnic cărturar îi datorăm cunoaşterea Psaltirii scheiane, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, predicile lui Antim. Şi tot lui Ion Bianu îi datoreşte tânăra generaţie de cercetători acele admirabile instrumente de lucru care sunt „Bibliografia românească veche”, alcătuită în colaborare cu Nerva Hodoş, şi “Catalogul manuscriptelor şi periodicilor româneşti”.

La Universitate şi la Academia Romană a fost o statornică veghe, în slujba acestui cult al trecutului. Şi departe de a se lăsa osificat în cetatea sa de cărţi, cu o tresărire de bucurie se grăbea să recunoască virtuţile tinerilor scriitori, atunci când îi cădea în mână o carte proaspătă şi plină de făgăduinţi. Căci nu se cuvine uitat cu acest prilej faptul că o mare parte dintre scritorii de astăzi au străbătut în marele public numai datorită rapoartelor sale, care i-au scos din anonimat. Şi nu voi uita nici încântarea cu care le urmărea paşii de mai târziu, fără să aştepte altă răsplată şi recunoştinţă în afară de mulţumirea lăuntrică a omului ce nu s-a înşelat.”

*** Cezar Petrescu, Curentul, 16 februarie 1935