Ion Agârbiceanu, “părintele Fefeleagăi”

Ion Agârbiceanu s-a născut pe 12 septembrie 1882 în satul Cenade din Alba, Transilvania, și a fost al doilea din cei opt copii ai lui Nicolae și ai Anei Agârbiceanu. Tatăl și bunicul lui erau tăietori de lemne, iar numele familiei provenea de la cel al satului Agârbiciu.

În jurul anului 1900, tatăl viitorului scriitor a devenit pădurar și administrator de moșie, s-a abonat la o serie de publicații în limba română care apăruseră în Transilvania și l-a încurajat pe băiat să citească, iar mama, deși era analfabetă, a fost o mare iubitoare de povești și povestiri și i-a insuflat dragostea pentru basme.

Agârbiceanu a terminat școala primară în satul natal, apoi a studiat la Blaj, absolvind gimnaziul în 1900, printre dascălii săi fiind Gavril Precup și pe Ambrosiu Chețianu, a devenit apoi secretar al Societății Literare Blaj, pe atunci singurul organism literar de limbă română din oraș încă tolerat de administrația maghiară și ulterior corespondent al ziarului Răvașul, unde semna cu pseudonimele Alfius, Agarbi sau Potcoavă.

Scriitorul s-a convertit la catolicism în tinerețe, deși, potrivit propriilor spuse, a fost ateu în cea mai mare parte a adolescenței. Arhiepiscopia Făgărașului din Blaj l-a sprijinit pentru a primi o bursă la Facultatea de Teologie a Universității din Budapesta, pe care a urmat-o între anii 1900 și 1904, aici devenind cu adevărat convins de credința și chemarea sa.

Tânărul s-a întors după absolvire la Blaj și a lucrat la internatul local de băieți, apoi a primit o nouă bursă și s-a îndreptat din nou spre Budapesta, pentru a studia literatura. În martie 1906, s-a căsătorit cu Maria Reli Radu, fiica unui protopop din Ocna Mureș, și în același an, în urma unei ceremonii de hirotonire care a avut loc în Duminica Paștelui,  a fost numit preot paroh la Bucium, în Munții Apuseni, din 1907 devenind și curatorul bibliotecii sătești.

Scriitorul a vizitat Bucureștiul în 1906 și, impresionat de atmosfera din Regat, a trimis note de călătorie entuziaste pentru ziarul Unirea, devenind, în aceeași perioadă, colaborator regulat al revistei Sămănătorul din capitală. Din 1910 până în 1916 a fost preot paroh la Orlat, dar călătorea frecvent în satele vecine, devenind prieten apropiat cu criticul literar Ilarie Chendi. A aderat după aceea la Partidul Național Român și l-a susținut pe Octavian Goga, colegul său de la Luceafărul și Tribuna, care devenise liderul organizației de tineret a formațiunii.

În momentul izbucnirii Primului Război Mondial, Agârbiceanu avea deja trei fii și o fiică, iar în septembrie 1916 casa sa din Orlat a fost bombardată de armata germană. Scriitorul a fugit împreună cu familia, urmând armata română în retragere, prima sa destinație fiind Râmnicu Vâlcea, apoi a plecat spre Roman, în Moldova.

Alături de alți ardeleni pe care autoritățile române doreau să-i protejeze de armata austro-ungară, familia Agârbiceanu a fost evacuată în Rusia în august 1917, stabilindu-se în cele din urmă lângă Ielisavetgrad (actualul oraș Kropîvnîțkîi din Ucraina). În acea perioadă, fiind supus unor critici deschise de către capii bisericii catolice pentru fuga în Regat, scriitorul s-a gândit serios să emigreze în America.

În august 1917, după ce a fost evacuat din nou-înființata Republică Populară Ucraineană, Agârbiceanu și-a găsit adăpost în satul Borogani, lângă Leova, în Basarabia, într-un conac deținut de familia Macrea. Curând însă au început și aici tulburările create de Revoluția bolșevică, iar scriitorul și-a luat din nou familia și s-a întors în Moldova, unde a devenit capelan militar pentru Corpul Voluntarilor Români, care avea sediul la Hârlău. În decembrie 1917, după înființarea Republicii Democratice Moldovenești, i s-a făcut propunerea de a ocupa un post de profesor la unul dintre liceele basarabene. În octombrie 1918 se afla din nou la Roman, unde a fondat ziarul Vestea Nouă, dar îl vizita frecvent pe colegul său, preotul Ioan Bălan, la Iași.

La sfârșitul anului, scriitorul a venit în București, a fost numit Cavaler al Ordinului Coroanei în aprilie 1919, iar în octombrie același an s-a mutat la Cluj. Devenit membru al Comitetului Executiv al Partidului Național Român, Agârbiceanu a candidat la alegerile din noiembrie, primele organizate după crearea României Mari, și a ocupat un loc în Adunarea Deputaților reprezentând județul Târnava-Mare.

Pentru că a fost vehement în susținerea ideii de păstrare a libertăților transilvănene împotriva tendințelor centraliste ale Vechiului Regat, scriitorul a fost considerat autonomist și chiar bolșevic. Ales din nou în martie 1922 în Parlament, Agârbiceanu a încercat să se opună anumitor prevederi din noua Constituție pe care a definit-o drept “absolutistă”. În discursurile sale din Adunarea Deputaților afirma că după Unirea de la 1918 ardelenii nu au primit poziția la care sperau, așa că, la momentul adoptării Constituției, a încercat să obstrucționeze votul și a trebuit să fie escortat afară din sala parlamentară.

La un an după fuzionarea Partidului Național Român cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, eveniment care a avut loc în 1926, Agârbiceanu a devenit membru al Partidului Popular al lui Alexandru Averescu, din care făcea parte și Goga. În 1930, a fost ridicat la rangul de protopop pentru raionul Cluj, iar în 1931 a devenit canon al Episcopiei Cluj-Gherla.

La sfârșitul lunii august 1940, după ce al doilea Dictat de la Viena a acordat Transilvania de Nord Ungariei, Agârbiceanu a fugit din Cluj la Sibiu, noile autorități au cerut expulzarea sa, însă ordinul fusese emis după ce el plecase deja din oraș.

“O figură de harnică râvnă, de stăruitoare voință, de cinstită preocupare, de misionară morală, un preot de românească ținută. Iată ce dublează pe scriitorul Ion Agârbiceanu, care a împlinit în cursul lunii septembrie frumoasa vârstă de 60 ani.

L-ai citit fiind încă pe băncile școlii. “Arhanghelii” domniei-sale veneau ca o solie în casa fiecărui cărturar ardelean, iar odrasla care urma la învățătură îi citea în orele de răgaz cu voce tare pentru ca cei strânși roată să asculte și să se minuneze. Și ca o solie a trecut și fosta frontieră, în Regat, unde îmbogățea bibliotecile școlilor și biroul de lucru al profesorilor și intelectualilor de alte profesiuni.

Ion Agârbiceanu nu a fost un scriitor care să-și facă drum cu coatele în masa cititorilor. Nu aducea trâmbiți și zdrăngăneli în stil și nici lubric în subiecte. A cultivat mai mult ca oricine românescul și, în special, ruralul peisagiului românesc. Aducea în stil exotismul graiului ardelean și cumințenia sfătoasă, moale, a nației care nu-și păstra dârzenia decât pentru lupta împotriva stăpânitorilor haini… Dar graiul acela din care Ion Agârbiceanu modelează operele sale nu supără. Dimpotrivă, trezește nostalgii…

Ion Agârbiceanu a fost și este unul din scriitorii care trăiesc și-și elaborează trăirea în scris, aliniat de marea masă a nației. Pășește pe urmele deschise de Iosif Vulcan, cizelat însă, cu mult mai mult talent, scriitor în toată puterea cuvântului. Pe când fondatorul revistei „Familia” era un mare animator cultural, purtând steag la modă atunci cu deviza, „scrieți, băeți, scrieți” și ca să dea pildă scria mult și în toate direcțiile, nu atât pentru că avea de spus, cât fiindcă trebuia, Ion Agârbiceanu, scrie fiind dotat de cer cu duhul scrisului… De aceea slova domniei-sale e urmărită de cititor. Fiind și preot, Ion Agârbiceanu dublează ținta scrisului domniei-sale cu misionarismul…”, scria revista Familia în septembrie 1942, când Agârbiceanu împlinea 60 de ani.

“La cei 60 de ani ai săi, Ion Agârbiceanu mai poate fi văzut în fiecare dimineață la orele 9 trecând pe străzile Sibiului, cu o regularitate ce pare că evocă imperativul unei înalte misiuni căreia venerabilul sexagenar i se supune. Cel mai mare povestitor al Ardealului se îndreaptă spre palatul Astrei, unde în liniştea unei săli izolate scrie mereu, scrie calm, pe foi de hârtie înalte şi înguste ce echivalează — o ştie precis — cu două pagini de tipar, — unicul manuscris care va merge la cules exact în forma primei redactări, fără adaosuri, fără retuşări. (…)

Stilul său de viaţă desenează o fizionomie unică pentru cultura noastră azi: Ion Agârbiceanu e un supravieţuitor. Singurul dintre scriitorii noştri care-ţi dă această impresie, impresie ce se constituie cu o uşoară umbră de mit, Ion Agârbiceanu e singurul scriitor care aduce cu el atmosfera unui întreg moment cultural, unei întregi literaturi, — căci celălalt mare contemporan, M. Sadoveanu, e prea individual, prea unic, prea propriu ca să mai manifeste aderenţe structurale cu un anume spaţiu de timp. Ion Agârbiceanu e azi singurul ecou al unei epoci literare, pe care doar o pervertire esteticistă ne-a obişnuit să o reducem la o simplă interferenţă — chiar confuzie — de planuri: etic-estetic”.

*** Ovidiu Drimba, Revista Fundațiilor Regale, 1943

Cărturarul a continuat să scrie și să publice literatură în cea mai mare parte a celui de-al Doilea Război Mondial, iar după căderea regimului lui Antonescu și campania de recuperare a Transilvaniei de Nord a devenit colaborator al unui nou săptămânal politic, Ardealul. A rămas la Sibiu până în 1945, apoi a revenit la Cluj, dar i s-a interzis să-și tipărească volumele imediat după intrarea în vigoare a Legii nr. 1021 din februarie 1945, care pedepsea scriitorii pentru pozițiile lor din timpul războiului.

În 1948, când regimul comunist a scos în afara legii Biserica Greco-Catolică, Ion Agârbiceanu a refuzat să se alăture Bisericii Ortodoxe. Casa sa din Cluj a fost naționalizată și a fost nevoit să o împartă cu un oficial comunist, revistele nu îi mai publicau scrierile, așa că, încercând să își întrețină familia, scriitorul se baza doar pe vânzarea cărților, dar cumpărătorii erau din ce în ce mai puțini.

În 1953, după o perioadă de marginalizare de cinci ani provocată de refuzul de a deveni ortodox, scriitorului i s-a permis să se alăture colegiului de redacție al revistei Steaua și a fost primit în Uniunea Scriitorilor, iar cu ocazia împlinirii a 80 de ani, în 1962, a fost decorat cu Ordinul Steaua Republicii Populare Române, clasa I.

Cu câteva zile înainte de a muri, Ion Agârbiceanu i-a spus unui prieten că s-a apropiat “momentul potrivit pentru a pleca în alte locuri” și că și-a făcut ordine în casă. Scriitorul a murit la Cluj pe 28 mai 1963, în urma unui infarct miocardic. Trupul său a fost depus în Sala Mare a Universității, dar autoritățile comuniste nu au permis oficierea unei slujbe religioase decât la Cimitirul Hajongard, nu și la biserică, înainte de a avea loc înmormântarea propriu-zisă.

“Se curmă astăzi, sub privirile numeroşilor săi cititori, o existenţă majoră de mare scriitor, îmbrăcată însă în acea modestie sinceră care caracterizează atât de pregnant prezenţa lui Agârbiceanu. Contemporan cu mari epoci ale literaturii noastre, trecând prin veac alături de figurile atâtor scriitori din trecut, autor a peste 80 de volume, cifră de record pentru literele noastre, autorul Arhanghelilor a preferat să-şi ducă viaţa în mijlocul poporului căruia îi aparţinea organic, prin mii de fire”, scria revista Steaua la dispariția sa.