Ivan Bunin s-a născut pe 10 octombrie 1870 pe moșia părintească din provincia Voronej, în Rusia Centrală, fiind al treilea și cel mai mic fiu al lui Alekseyi Nikolaievici Bunin și al Liudmilei Aleksandrovna Bunina. Copilăria și-a petrecut-o în Butyrky Khutor și mai târziu în Ozerky, tatăl său fiind descris ca un om foarte puternic, temperamental și generos, dar dependent de jocuri de noroc și impulsiv.
Copilul a fost educat acasă de un student pe nume Romașkov, pe care l-a descris mai târziu ca fiind un “personaj bizar”. Până la sfârșitul anilor 1870, familia își pierduse cea mai mare parte a averii din cauza pasiunii pentru jocuri de noroc a tatălui, astfel că în 1881 Ivan a fost trimis la o școală publică din Yelets, dar nu a terminat niciodată cursurile, fiind exmatriculat în martie 1886.
În mai 1887, tânărul a publicat primul său poem, “Village Paupers”, în revista literară Rodina (Patria) din Sankt Petersburg. În 1891, întâia sa povestire, “Country Sketch”, a apărut în revista Russkoye Bogatstvo, editată de Nikolai Mihailovski, iar în primăvara anului 1889, l-a urmat pe fratele său la Harkov, a devenit funcționar guvernamental, apoi redactor asistent al unei publicații locale, bibliotecar și statistician. În ianuarie 1889, s-a mutat la Oryol pentru a lucra la ziarul Orlovsky Vestnik, mai întâi ca asistent și mai târziu ca editor. Aici a cunoscut-o pe Varvara Pashchenko, fiica unui medic și a unei actrițe, dar relația lor a fost dificilă, pentru că tatăl fetei s-a opus unui eventual mariaj din cauza faptului că Bunin era sărac și Varvara însăși nu era sigură dacă vrea să se căsătorească.
Cuplul s-a mutat la Poltava și s-a stabilit în casa fratelui lui Bunin, dar până în 1892 relațiile lor s-au deteriorat. Aventura s-a încheiat în cele din urmă în 1894, ea începând o relație cu actorul și scriitorul A.N. Bibikov.
Scriitorul și-a petrecut prima jumătate a anului 1894 călătorind pe teritoriul Ucrainei, iar în 1895 a vizitat capitala Rusiei pentru prima dată, întâlnindu-i pe narodnicii Nikolai Mihailovski și Serghei Krivenko (narodnicismul era o mișcare social-politică a intelectualității din Rusia în a doua jumătate a sec. XIX, care considera c[ țărănimea este forța socială capabilă să răstoarne țarismul și să instaureze socialismul), pe Anton Cehov, cu care a devenit prieten apropiat, pe Alexander Ertel și pe poeții Konstantin Balmont și Valery Bryusov.
În vara anului 1898, Bunin l-a cunoscut pe N. P. Tsakni, un activist social-democrat grec, editor al unui ziar din Odesa, devenind un vizitator zilnic al familiei, ocazie cu care s-a îndrăgostit de fiica de 18 ani a acestuia, Anna. Pe 23 septembrie 1898, cei doi s-au căsătorit, dar un an mai târziu mariajul s-a încheiat. În martie 1900, Anna și-a dat seama că era însărcinată și a născut un fiu, Nikolai, pe 30 august. Băiatul, pe care tatăl său l-a văzut foarte rar, a murit pe 16 ianuarie 1905, din cauza unor probleme cardiace.
În 1899, scriitorul s-a împrietenit cu Maxim Gorki, căruia i-a dedicat colecția de poezie “Cad frunzele” și pe care l-a vizitat mai târziu la Capri, apoi l-a cunoscut pe Lev Tolstoi la Moscova, în ianuarie 1894, fiind chiar condamnat la trei luni de închisoare pentru distribuirea ilegală a literaturii tolstoiene.
În acea perioadă Bunin a trecut de la poezie la proză, publicând nuvela “Antonov Apples”, care mai târziu a fost inclusă în manualele școlare și este considerată prima sa capodoperă.
În noiembrie 1906, a început o aventură pasională cu Vera Muromtseva, nepoata politicianului Serghei Muromtsev. Familia fetei nu a fost impresionată de poziția de scriitor a lui Bunin, dar cuplul a sfidat convențiile sociale, mutându-se împreună și în aprilie 1907 cei doi au părăsit Rusia, plecând într-o călătorie prin Egipt și Palestina.
În octombrie 1909, Bunin a primit al doilea premiu Pușkin pentru poezie și a fost ales membru al Academiei Ruse, iar în decembrie 1910, împreună cu iubita sa, a făcut o altă călătorie în Orientul Mijlociu, apoi a vizitat Ceylon, iar între 1912 și 1914 cuplul a petrecut trei ierni împreună cu Gorki pe insula Capri, unde s-au întâlnit cu Fiodor Șaliapin și Leonid Andreev.
În timpul anilor de război, Bunin a finalizat pregătirea unei ediții în șase volume a operelor sale, în mai 1917 cuplul s-a mutat la Glotovo și a rămas acolo până în toamnă, apoi a obținut permisiunea oficială de a pleca la Kiev și și-a continuat călătoria până la Odesa. Pe 26 ianuarie 1920, cei doi s-au îmbarcat pe ultima navă franceză din Odesa și în curând au ajuns la Constantinopol, iar în martie, după scurte opriri la Sofia și Belgrad, la Paris.
Depășind stresul fizic și psihic al plecării în exil, scriitorul a revenit la modul său obișnuit de a scrie și a publicat în Franța o serie de nuvele originale, contribuind în mod regulat la cu articole în presa rusă din emigrație. Bunin și Muromtseva s-au căsătorit oficial abia în 1922 și, potrivit Verei, soțul ei s-a plâns adesea de incapacitatea de a se obișnui cu viața în lumea nouă, spunând că aparține “lumii vechi, cea a lui Goncharov și Tolstoi, a Moscovei și Sankt Petersburgului”.
În 1924, a publicat “Manifestul emigrației ruse”, în care scria: “A existat Rusia, locuită de o familie puternică, care a fost creată de lucrarea binecuvantată a nenumărate generații. Lenin, un nenorocit, un idiot moral din naștere, a prezentat lumii, la apogeul activităților sale, ceva monstruos, uluitor și a ucis milioane de oameni, iar acum se prezintă ca un binefăcător al omenirii?”
În anii ‘20 și ‚30 Bunin a fost considerat purtătorul de cuvânt al unei întregi generații de emigranți care așteptau prăbușirea bolșevismului, fiind o figură venerată în rândul scriitorilor ruși din exil.
Scriitorul a devenit în 1933 primul rus care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, “pentru că a urmărit și a dezvoltat tradițiile prozei clasice rusești” și a spus în discursul său: “Copleșit de felicitările și telegramele care au început să mă inunde, m-am gândit în singurătatea și liniștea nopții la sensul profund al alegerii Academiei Suedeze. Pentru prima dată de la fondarea Premiului Nobel l-ați acordat unui exilat. Cine sunt eu cu adevărat? Un emigrant care se bucură de ospitalitatea Franței, căreia îi datorez o veșnică recunoștință. Dar, domnilor de la Academie, permiteți-mi să spun că, indiferent de persoana și de munca mea, alegerea dumneavoastră în sine este un gest de o mare frumusețe. Este necesar să existe centre de independență absolută în lume. Fără îndoială, toate diferențele de opinie, de crezuri filosofice și religioase sunt reprezentate în jurul acestei mese. Suntem uniți printr-un singur adevăr, libertatea de gândire și de conștiință; aceste libertăți le datorăm civilizației. Pentru noi, scriitorii, libertatea este o dogmă și o axiomă. Alegerea dumneavoastră, domnilor academicieni, a dovedit încă o dată că în Suedia dragostea de libertate este cu adevărat un cult național”.
De-abia atunci Bunin s-a aflat, pentru prima dată, în centrul atenției publice internaționale. Pe 10 noiembrie 1933, în ziarele parizieze au apărut titluri uriașe: “Bunin – laureatul Premiului Nobel”, oferind întregii comunități ruse motive de mândrie și de sărbătoare. “Vedeți, până atunci noi, emigranții, am simțit că suntem în partea de jos a societății. Apoi, dintr-o dată, scriitorul nostru a primit un premiu apreciat la nivel internațional!”, a scris scriitorul rus Boris Zaitsev. În URSS, reacția oficială a fost negativă: triumful lui Bunin a fost explicat ca fiind “o intrigă imperialistă”.
Anul 1936 a fost marcat de un incident petrecut la Lindau, la granița elvețiano-germană, când Bunin a fost oprit și percheziționat fără niciun motiv. Scriitorul s-a îmbolnăvit după noaptea petrecută în arest, iar întâmplarea a provocat indignare în Franța. Doi ani mai târziu, scriitorul a început să lucreze la ceea ce avea să devină mai târziu un ciclu celebru de povești nostalgice, cu o puternică influență erotică. Primele unsprezece povestiri au apărut sub numele “Dark Avenues” la New York, în 1943, apoi într-o versiune completă în 1946, în Franța.
Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, prietenii lui Bunin din New York, dornici să-l ajute pe laureatul Premiului Nobel să plece din țara ocupată de naziști, i-au lansat invitația de a călători în SUA, iar în 1941 scriitorul și soția sa au primit pașapoarte Nansen, care le permiteau să facă călătoria. Cuplul a ales însă să rămână în Grasse și și-a petrecut anii războiului la Villa Jeanette, în munți, unde, pentru a supraviețui, au cultivat singuri legume și s-au ocupat de gospodărie.
Pentru Bunin, această izolare a fost o binecuvântare și a refuzat să se mai întoarcă în Parisul ocupat. Scriitorul a fost un anti-nazist convins, referindu-se la Adolf Hitler și Benito Mussolini ca la “maimuțe turbate”. În această perioadă și-a riscat viața, adăpostind fugari, inclusiv evrei, precum pianistul A. Liebermann și soția acestuia, în reședința sa din Grasse.
În mai 1945, după încheierea războiului, familia s-a întors la Paris, rămânând aici pentru tot restul vieții. Pe 19 iunie 1945, Bunin a susținut un spectacol literar foarte apreciat, iar în toamna anului 1945, aniversarea sa a fost sărbătorită în întreaga comunitatea rusă. A primit în acea perioadă invitația de a se întoarce în URSS, dar discuțiile s-au încheiat după publicarea Memoriilor lui, pline de critici dure la adresa regimului dictatorial din Uniunea Sovietică.
După 1948, starea de sănătate a scriitorului s-a deteriorat, iar Bunin s-a concentrat pe scrierea memoriilor și a unei cărți despre Anton Cehov, fiind ajutat de soția sa, care a finalizat lucrarea după moartea lui. Ultimii ani au fost măcinați de amărăciune și deziluzie și, în plus, de suferințele fizice tot mai accentuate, provocate de astm și bronșită.
Ivan Alekseyevich Bunin a murit în apartamentul său din Paris în primele ore ale zilei de 8 noiembrie 1953. În onoarea lui a fost organizată o slujbă fastuoasă de înmormântare la Biserica Rusă din Rue Daru, scriitorul fiind apoi înmormântat în cimitirul rus Sainte-Geneviève-des-Bois.
