Ivan Pavlov, singurul om liber din Rusia sovietică. Profesorul a criticat vehement regimul comunist, dar a fost cruțat pentru că Stalin se mândrea că în Rusia trăiește un laureat al Premiului Nobel

Ivan Petrovici Pavlov s-a născut pe 14 septembrie 1849, în orașul Reazan din Rusia Imperială, fiind unul dintre cei unsprezece copii ai părinților săi. Tatăl viitorului savant era preot ortodox, motiv pentru care și-a îndemnat fiul să studieze la Seminarul Teologic din orașul natal. Pavlov a renunțat însă la pregătirea religioasă și s-a înscris la Universitatea din Sankt Petersburg, pentru a studia științe naturale și apoi a urmat Academia Imperială de Chirurgie Medicală, devenind asistent al fostului său profesor, Elias von Cyon.

 

 

După un timp, Ivan a obținut postul de asistent de laborator al lui Konstantin Nikolaevich Ustimovich, la Departamentul de Fiziologie al Institutului Veterinar și apoi șef al clinicii de cercetare din laboratorul fiziologic al renumitului profesor S. P. Botkin.

Tânărul s-a căsătorit cu Seraphima Vasilievna Karchevskaya pe 1 mai 1881, iar primii nouă ani ai mariajului lor ar fost afectați de mari probleme financiare. Cei doi nu aveau o casă și erau nevoiți să doarmă pe la prietenii care erau dispuși să-i găzduiască temporar sau în mici locuințe, plătind o chirie de multe ori mai mare decât venitul familiei. Primul copil al cuplului, Mirchik, a murit în copilărie, iar soția savantului, Sara, a dezvoltat o depresie severă. În cele din urmă cei doi au avut încă patru copii: Vladimir, Victor, Vsevolod și Vera.

 

Pavlov era obsedat de rigurozitate și disciplină, elemente care au influențat programul și obiceiurile sale de muncă. Lua prânzul exact la ora 12, se culca la aceeași oră în fiecare seară, își hrănea câinele la aceeași oră în fiecare noapte și pleca în Estonia, în vacanță, în aceeași zi în fiecare an.

După ce a obținut doctoratul, tânărul a plecat în Germania, unde a studiat la Leipzig cu reputații profesori Carl Ludwig și Eimear Kelly. În 1886, Pavlov s-a întors în Rusia sperând să obțină o catedră de fiziologie la Universitatea din Sankt Petersburg, dar cererea sa a fost respinsă. În cele din urmă, i s-a oferit catedra de farmacologie a Universității Tomsk din Siberia sau cea a Universității din Varșovia, dar nu a acceptat niciunul dintre posturi.

În 1891, Pavlov a fost invitat la Institutul de Medicină Experimentală din Sankt Petersburg pentru a organiza și conduce Departamentul de Fiziologie și, pentru următorii 45 de ani, sub îndrumarea sa, Institutul a devenit unul dintre cele mai importante centre de cercetare fiziologică din lume.

 

Începând din 1901, Pavlov a fost nominalizat pe parcursul a patru ani consecutivi pentru Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicină pe care l-a obținut, în cele din urmă, în ​​1904, ca “recunoaștere a muncii sale privind fiziologia digestiei, prin care cunoștințele despre aspectele vitale ale subiectului au fost transformate și extinse”.

La Institutul de Medicină Experimentală savantul a cercetat funcția gastrică a câinilor și, mai târziu, a copiilor. Laboratorul său găzduia un adăpost pentru animale și, pentru că el era interesat să observe procesele fiziologice pe termen lung, le oferea animalelor un stil de viață foarte bun, medicul fiind un adversar al cercetărilor care presupuneau vivisecțiile.

După venirea comuniștilor la putere, spre deosebire de sute de alți savanți de prestigiu ai Rusiei Imperiale care au suferit din cauza schimbării regimului politic, Pavlov părea că este foarte apreciat de noul guvern și a reușit să-și continue cercetările până la o vârstă considerabilă. În ciuda onorurilor pe care le-a primit din partea guvernului Uniunii Sovietice și a fondurilor care i s-au alocat pentru a-și susține laboratorul, Pavlov nu a încercat să-și ascundă dezaprobarea și disprețul față de comunism.

În 1923 a declarat că nu va sacrifica nici măcar piciorul din spate al unei broaște în susținerea tipurilor de experimente sociale pe care regimul le desfășura în Rusia. Patru ani mai târziu i-a scris lui Stalin, protestând față de epurarea masivă a intelectualilor și spunându-i că îi este rușine să fie rus, iar după asasinarea lui Sergei Kirov, în 1934, i-a trimis mai multe scrisori lui Veaceslav Molotov, criticând persecuțiile în masă și cerându-i intervenția în cazurile unor persoane pe care le cunoștea el însuși. Bătrânul savant avusese toată viața o energie extraordinară și o putere de muncă exemplară, era un reper cunoscut în întreaga lume academică, deținător al Premiului Nobel, iar regimul comunist a evitat să ia vreo măsură împotriva opiniilor sale politice vehemente.

 

 

Conștient până în ultimul moment, Pavlov i-a cerut unuia dintre studenții săi să stea lângă el și să-i înregistreze circumstanțele morții, dorindu-și să existe dovezi ale experiențelor subiective ale acestei faze terminale a vieții sale. Savantul a murit pe 27 februarie 1936, din cauza unei duble pneumonii, la vârsta de 86 de ani. Oficialitățile comuniste i-au organizat o înmormântare măreață, iar laboratorul său a fost transformat în muzeu.

 

Termenul “câinele lui Pavlov”, atât de cunoscut astăzi, este utilizat pentru a descrie o persoană care reacționează într-un anumit fel la o anumită situație fără să folosească gândirea critică. Cu privire la celebrul său experiment care a dat numele metodei de cercetare, mult timp s-a spus că savantul semnala câinelui său aducerea hranei prin sunetul unui clopoțel, însă notițele lui arată că utiliza un număr mare de stimuli auditivi, inclusiv fluiere și metronoame, dar și stimuli vizuali.

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *