Viața marelui medic legist Mina Minovici

Născut la Brăila pe 30 iulie 1857, Mina Minovici a fost fondatorul școlii române de medicină judiciară și directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892. Tânărul a urmat, între 1873 și 1878, cursurile Şcolii Superioare de Farmacie din Bucureşti, şi-a desăvârşit studiile la Paris, între 1878—1888, unde şi-a luat şi doctoratul în medicină și unde l-a avut ca mentor pe celebrul profesor Paul Brouardel, specializându-se în medicină legală şi toxicologie. Revenit în țară, l-a secondat pe generalul Carol Davilla, devenind asistentul lui şi ajutându-l la cursurile ce le susținea la Facultatea de medicină. În 1890, a fost numit în postul de medic legist al Tribunalului Ilfov și a susținut, începînd cu anul 1896, cursuri de medicină legală la Facultatea de Drept din Bucureşti, continuate ulterior la Facultatea de Medicină, unde, din 1899, a devenit titular al catedrei.

Un reportaj realizat la Morga și publicat în Ilustrațiunea Română în 1930 a dezvăluit opera fascinantă a profesorului Mina Minovici:

“Puţini oameni au avut curiozitatea să viziteze cea mai occidentală instituţie pe care o are Capitala, unică, poate, în toată Europa: „Institutul medico-legal Dr. Mina Minovici”.

Şi totuşi, este o instituţie care merită să fie văzută pentru ceea ce reprezintă ca model de organizare, de curăţenie, de gospodărie, de realizări ştiinţifice minunate, munca a două pătrate de veac închinate de savantul nostru, Dr. Mina Minovici, ştiinţei, justiţiei şi gospodăriei publice româneşti.

Este opera cu care ne mândrim cu toţii şi despre care americanii, mai zilele trecute, vorbeau cu mari elogii în presa lor, în revistele de specialitate și în buletinul Institutului Rokefeller, care-i consacră un număr omagial.

Această împrejurare m-a îndemnat să vizitez această frumoasă operă și să cer profesorului dr. M. Minovici permisiunea de a împărtăşi cititorilor câteva aspecte din interiorul Institutului.

Savantul, la masa de lucru, răsfoieşte un volum cu planşe colorate…

— Am văzut, domnule profesor, o broşură americană care se ocupă de opera dv…

— Da. Străinii se interesează de ceea ce am putut realiza.

— Într-o viaţă de om, întrerupsei eu…

— Am cincizeci şi unu de ani de muncă, de activitate ştiinţifică teoretică şi practică…

— Şi câte autopsii aţi făcut?

— Cam douăzeci şi cinci de mii… Afară, bineînţeles, de expertize, examene şi alte lucrări de medicină legală…

O clipă mi-a trecut prin minte cimitirul enorm în care odihnesc cele douăzeci şi cinci de mii de suflete ale căror trupuri au trecut prin mâna savantului…

Apoi, câte crime, câte sinucideri şi câte morţi misterioase nu ar fi rămas simple semne de întrebare fără ajutorul acestui mare om al ştiinţei…

— Dar sub raportul medicinei legale, avem astăzi elemente bine pregătite?

— Am treizeci şi doi de elevi, medici legişti cu care mă pot mândri…

Profesorul îmi arată câteva interesante statistici comparative ale crimelor, sinuciderilor, etc…

— În definitiv ce credeţi, domnule profesor, că ne lipseşte?

— Maternităţi, puşcării şi case de nebuni, răspunse zâmbind savantul.

Convorbirea alunecă asupra celorlalte iniţiative: şcoala de poliţie ştiinţifică, de antropologie criminală, antropometrie.

— Îmi reamintesc, domnule profesor, că aţi încercat înainte şi după război să aclimatizaţi şi la noi consumul cărnii de cal…

— Da, şi cu destulă însufleţire. Am încercat să conving populaţia că este o carne sănătoasă, chiar mai sănătoasă decât carnea de vacă. Dar zadarnic. Românul nostru preferă să mănânce o carne de vacă slabă sau chiar o carne dubioasă decât să mănânce o carne sănătoasă şi gustoasă… Chestie de obişnuinţă sau mai repede de prejudecată…

Am cerut apoi învoire profesorului să vizitez institutul, în special muzeul, pentru a vedea cu ce anume s-a îmbogăţit în ultimul timp… Străbătând culoarele încăperilor din faţă pentru a vizita aripa nouă din fund, m-am oprit în fața unei colivii în care se găsea o păsărică cu un singur picior…

— Este un pițigoi invalid și singurul pensionar al Institutului, îmi spuse însoțitorul meu…

Fericită pasăre! lată că oamenii care au de-a face cu cadavre sau cu lucrări rigide de laborator au destul suflet pentru suferinţele micilor vieţuitoare…

Un asemenea pensionar este desigur o curiozitate cu atât mai mare cu cât, în afară de personalul institutului, este singura vieţuitoare care stăpâneşte împărăţia celor care dorm în borcanele muzeului sau pe mesele de autopsie…

Extrem de interesant este muzeul Institutului, nu numai prin bogăţia şi prin raritatea pieselor expuse, dar şi prin rânduiala întregului material.

O fire uşor impresionabilă nu ar putea vedea fără o puternică emoţie lumea de cranii, de schelete, de corpuri delicte ale crimelor şi sinuciderilor celebre, fragmente de corp omenesc conservate şi toate câte le cuprinde muzeul.

Iată că te întâmpină o duzină de cranii, rânjind cum rânjeşte moartea în imaginaţia desenatorilor de romane senzaţionale. Rânjesc craniile aşezate în galantare, cu rânjetul rece al morţii care te înfioară.

Unul rânjeşte mai tare… Este craniul unui bandit fioros Tomescu, care a spăimântat şi a ucis o lume…

Pe etichetele lipite ca pe nişte cutii aşezate în raftul unei drogherii, piesele muzeului amintesc, fiecare în parte, de isprava unui om care a sfârşit pe masa de autopsie…

Galeria bandiţilor este cea mai interesantă… O duzină şi jumătate de cranii într-un galantar de sticlă asemănător acelora în care se expun mărfurile de lux…

Ai impresia că te găseşti într-un colţ de cimitir în care groparii au pus „deoparte” craniile celor ce n-au mormintele „de veci”.

Doar etichetele cât te deşteaptă:  sunt oasele celor mai fioroşi bandiţi pe care i-a avut țara.

Numele lor — Tomescu, Munteanu, Ogaru, Licinschi — evocă groaznica amintire a atâtor fără-de-legi, atâtor omoruri, tâlhării şi banditisme de tristă şi înfiorătoare celebritate.

Un craniu are dinţii îmbrăcaţi în aur: este craniul banditului Munteanu.

— Un bandit de codru în curent cu arta dentară?

— Ceva mai mult, răspunse însoţitorul meu. Dinţii nu sunt stricaţi şi totuşi îmbrăcaţi în aur… Un lux inexplicabil la o asemenea fiară îmbrăcată cândva cu chip de om…

— Din galerie lipsesc încă câteva capete…

— Al lui Cocoş şi al tovarăşului său… Sunt la noi, „în lucru”… Le vom aşeza lângă celelalte, în această galerie căreia i se mai spune „galeria bandiţilor celebri”.

— Şi la ce slujeşte această stranie „galerie”?

— Obiect de curiozitate şi de studii ştiinţifice… Lângă cranii, fotografii, reprezentând reconstituiri de crime şi capete de criminali, completează sinistra colecţie.

La dreapta, două dulapuri pline cu ştreanguri de toate mărimile, de toate culorile făcute din cele mai variate materale… Este muzeul sinucigaşilor.

Acolo, în dulapurile tăcute sunt „instrumentele” cu care şi-au răpus viaţa un nesfârşit număr de oameni… O stranie tovărăşie de ştreanguri care te înfioară…

Unul s-a sinucis cu o coajă de salcie sau de mărăcine; nefericitul a vrut să dovedească, probabil, cât de uşor îşi poate suprima cineva viaţa când l-a cuprins nebunia suicidului….

Altul şi-a înfăşurat laţul într-o cârpă moale, pentru… a simţi mai puţin cea de pe urmă durere. În mijloc sus, între frânghii, sfori şi cârpe, — o cruce mare de lemn.

— Este crucea pe care a purtat-o, până în clipa din urmă, unul care s-a sinucis într-un cavou, îmi explică însoţitorul meu…

În partea opusă, alte dulapuri, cuprinzând sute de revolvere, pistoale, puşti, carabine… Sunt armele cu care o sumă de oameni şi-au răpus viaţa sau — ceva mai rău — au răpus viaţa altora… Fiecare are un număr, un nume, o însemnare. Şi dacă într-o zi ar fi ca fiecare „corp delict” să-şi povestească păţania, s-ar scrie biblioteci întregi de romane… trăite.

Alături, într-un dulap, o mică colivie de lemn decolorat, un fel de „capră” de care este fixat un revolver. Este un curios instrument făcut anume de un sinucigaş, pentru ca în clipa supremă să poată ochi fără greş… A fost, desigur, un dezechilibrat sau un suferind care a avut mai multă teamă de viaţa care i-ar putea rămâne printr-o lovitură greşită decât de necunoscutul morţii…

Întorc capul de la acest muzeu al sinucigaşilor în care fiecare „piesă” este un sfârşit de roman zguduitor de trist.

Alt dulap, cu geamuri mari de sticlă. Între borcane de curiozităţi anatomice, două scoarţe uscate… Sunt două piei de om, probabil uscate sau tăbăcite.

Nu ştiam că biata noastră piele poate ajunge, în cele din urmă, pe un raft de muzeu…

— Dar cu ce-a păcătuit bietul om de i-ai expus pielea, colo în raft? Însoţitorul meu dădu din umeri, zâmbi cu înţeles adânc, şi mă lămuri: — Documente de muzeu, domnule. Ştiinţa cere multe!… spuse călăuza cu o firească şi legitimă mândrie…

Încerc să-mi odihnesc ochii şi nervii răscoliţi de o asemenea neobișnuită privelişte… Privesc deasupra galantarelor, în galeriile lungi cât lăţimea pereţilor…

Spectacol de sală de anatomie…. Un şir interminabil de schelete înşirate unul lângă altul, în ordinea descrescândă, de la cel mai înalt — probabil un uriaş — până la cel mai mic — un liliputan cocoşat. În mijloc, un om în picioare, perfect conservat….

Pare un om uscat la soare multă vreme. Un bătrâior cu înfăţişarea blândă este un fost îngrijitor de pasări la o curte boierească pe care stăpânul l-a mumifiat… Stă acolo, în „galerie”, de mai bine de douăzeci şi cinci de ani…

Nu s-a gândit, desigur, bietul îngrijitor că pielea şi oasele vor servi în cele din urmă la o experienţă care să-i asigure… un loc în galeria muzeului… O cinste la care n-a râvnit pentru o mie şi una de motive, dar pe care, printr-un concurs de împrejurări, a căpătat-o după moarte…

Tronează, din înălţimea galeriei, ca un sportsman dezbrăcat pe o tambulină înaltă, gata să se arunce în bazinul cu apă…

Dar aşa cum stă liniştit şi nemişcat pare, deopotrivă, un paznic al scheletelor înşirate unul lângă altul de-a lungul galeriei, de la scheletele uriaşului până la scheletele piticului cocoşat…

Sus, într-un colţ al galeriei, muzeul bancnotelor şi al monedelor metalice false. Falsificatori celebrii, corpuri delicte, fotografii planşe, documente de preţ pentru acei pe care-i interesează această categorie de răufăcători.

O fotografie expresivă înfăţişează o întreagă bandă, astfel cum a fost arestată, judecată şi condamnată la pedeapsă grea. Alături, planşe fotografice reproduse în fel şi chip reprezentând expertize făcute asupra unor false testamente. Sunt lucrări interesante prin ingeniozitatea mijloacelor de identificare a scrisului şi a plastografiei…

Vizitez celelalte secţiuni ale institutului. Extrem de interesantă mi s-a părut sala mare de autopsie situată în subsolul aripei noi. O sală enormă, înzestrată cu tot ceea ce cere tehnica modernă…

Am nimerit o zi de sărbătoare, când nu erau autopsii şi această împrejurare mi-a permis să examinez mai amănunţit instalaţia.

În fundul sălii, un număr de sicrie de lemn, gata să primească trupurile ieşite de la autopsie…

— Marfă gata pentru lucrul de mâine, adaugă însoţitorul meu arătându-mi sicriele…

Într-un colţ, două trupuri de copilaşi morţi trimise de spitalul de copii…

Poartă două numere „de ordine”, scrise cu cerneală violet, astfel cum se marchează coletele poştale.

— Sunt şi aceştia destinaţi autopsiei?

— Desigur… Am ieşit apoi în curte, mulţumind însoţitorului meu pentru toată osteneala…

Apoi, cu pas grăbit, am luat-o razna pe cheiul Dâmboviţei, spre redacţie, mulţumit şi fericit că văd oameni, viaţă, mişcare…”

*** Ilustratiunea Română, 1 septembrie 1930, reportaj realizat de Ion Tik

Dedicat pe deplin cercetărilor sale, Mina Minovici detesta banchetele sau sărbătoririle oficiale, deşi fusese director general și ministru al sănătăţii, decan al facultăţii de medicină în mai multe rânduri și i se recunoscuse, ca o meritată recompensă, prelungirea dreptului de a funcţiona la catedră dincolo de limita de vârstă, fiind numit director pe viaţă al Institutului de medicină legală.

Profesorul a murit pe 25 aprilie 1933 la București. Presa vremii a scris la acel moment:

“Profesorul Mina Minovici, fost decan al facultăţii de medicină din Bucureşti, fondatorul și directorul Institutului Medico-Legal, a încetat din viaţă marţi seara, la ora 8 şi 15, la locuinţa sa, aflată chiar la sus-zisul Institut.

Profesorul Mina Minovici era suferind de multă vreme de angină pectorală, iar acum trei-patru zile, ca o consecinţă a acestei boli, a fost lovit de un atac de congestie cerebrală urmat de o hemiplegie. Cu toate îngrijirile date de către d-nii profesori Danielopol, Paulian, Dumitrescu, Manta, Bălăcescu, etc., starea pacientului s-a agravat din ce în ce, astfel că în cursul zilei de ieri s-a simţit nevoia să i se administreze baloane de oxigen.

Aseară, cu o oră înainte de a înceta din viaţă, a fost vizitat de către d. Mihai Popovici, ministrul justiţiei împreună cu fratele său, d-rul A. D. Popovici, bolnavul arătându-se foarte măgulit şi putând să mulţumească şefului departamentului justiţiei pentru deosebita sa atenţiune de a fi venit să-l vadă. I-a mulţumit apoi pentru că în legea de organizare a ministerului de justiţie a introdus şi corpul medico-legal. Aţi realizat astfel, a spus Mina Minovici, un vechi deziderat al meu.

Imediat după aceasta a intrat în agonie, dându-şi obştescul sfârşit. Bătrânul savant se stinge din viaţă după o activitate neîntreruptă de aproape 60 de ani. El a luat parte la războiul din 1877 ca asistent al doctorului Davila, după cum a participat, de asemenea, la campaniile din 1913 și 1916.

A fost directorul general al serviciului sanitar în 1913, pe timpul epidemiei de holeră, și cu o destoinicie și un curaj împins până la sacrificiu a supravegheat personal, secondat de d. dr. Mezincescu, operaţiile de combatere a bolilor.

Operele lui sunt nenumărate. Ultimul tratat de medicină legală, în două mari volume, premiat de Academia Română, îi încoronează activitatea ştiinţifică atât de bine apreciată de Academia de medicină din Paris, care l-a şi ales membru al ei. Profesorul dr. Mina Minovici moare în vârstă de 75 ani.

Starea lui sufletească, buna lui dispoziţie, inteligenţa vioaie şi tânără nu dădeau de loc impresia că ar suferi de vreo maladie oarecare. Era vesel şi glumea, şi totuşi lua în gură din când in când câte o pastilă întăritoare a inimii, spunându-mi că-i un preventiv al acceselor anginei de piept. Astfel am aflat că marele nostru medic legist suferea de boala care era în stare, pe neaşteptate, să-i taie firul vieţii.

Şi moare doctorul Mina Minovici în plină şi fecundă activitate ştiinţifică şi auxiliară a justiţiei, deşi trecuse de mult de vârsta de 70 de ani.

Nu ştiu dacă în galeria oamenilor noştri de ştiinţă a fost vreo figură mai populară ca a lui. De jumătate de veac activitatea sa se insera în mai toate dramele şi tragediile pasionale ale vieţii bucureştene. “Morga” sau “Institutul medical Mina Minovici” — cum i s-a zis apoi — era doar ultimul locaş unde ajungeau toţi care ziceau adio vieții în mod violent printr-o lovitură de cuţit, printr-un glonte de revolver sau prin înghiţirea unui toxic. Şi pentru morţile tragice cărora nimeni nu le găsea explicaţie, Mina Minovici le dădea cel puţin una medico-legală.

Dar pe prof. Mina Minovici nu-l interesau numai misterele morţii. Tot ce privea viaţa în complexul ei social, urbanistic, estetic şi moral forma pentru el obiect de meditaţie, dar mai cu seamă de propuneri practice pentru îndemn la progres.

În privinţa înmormântării, profesorul Mina Minovici a lăsat familiei următoarele rânduri:

ULTIMA MEA DORINŢĂ

Oriunde voi muri, corpul meu să fie adus la Institutul medico-legal, unde voi fi depus în capelă. Serviciul religios se va face de un singur preot. Nu se va face nici un doliu. Nici un discurs. Nici o floare. Nici o paradă. Voi fi transportat la cavoul meu din cimitirul Bellu cu dricul automobil. Soţia mea care dispune de corpul meu este rugată să nu-mi calce ultima dorinţă.”

*** Dimineața, aprilie 1933

Puteți citi și:

Ieșeanca Maria Ropală, prima femeie medic legist din lume