Livia della Rovere, ultima ducesă de Urbino. Căsătorită forțat la doar 14 ani cu bătrânul duce de Urbino, femeia a fost îndepărtată de fiul ei iubit și, mai târziu, de unica sa nepoată

Livia della Rovere s-a născut la Pesaro pe 16 decembrie 1585, și a fost fiica cea mare al lui Ippolito della Rovere, fiul nelegitim al cardinalului Giulio Feltrio della Rovere și al soției sale, Isabella Vitelli, Marchiza dell’Amatrice.
După moartea mamei în timpul nașterii fratelui ei, Giulio, în 1598, Livia și surorile ei au fost plasate în mănăstirea Santa Maddalena din Pesaro, de unde a plecat după ce a fost aleasă de tatăl ei pentru a fi noua mireasă a Ducelui de Urbino, care îi era verișor. Tatăl ei a obținut dispensă de la Papa Clement al VIII-lea pentru căsătoria dintre Livia și Francesco Maria al II-lea, iar nunta a avut loc pe 26 aprilie 1599 la Casteldurante, într-o ceremonie modestă.
Încă de la început, mariajul a fost complet nefericit. Mireasa de 14 ani nu a fost de acord decizia tatălui său de a o căsători cu un bărbat suficient de mare pentru a-i fi tată, iar mirele, care avea 50 de ani, făcuse această căsătorie cu unicul scop de a salva familia Della Rovere de la dispariție și de a păstra independența Ducatului de Urbino. El nu i-a arătat niciodată tandrețe sau afecțiune Liviei. În plus, în curând Francesco Maria al II-lea și socrul său Ippolito s-au certat, iar acesta din urmă a fost forțat să părăsească curtea ducală și, în ciuda mai multor încercări ale Liviei de a-i împăca, cei doi s-au dușmănit în continuare.
Dezonoarea izgonorii pe care a suferit-o tatăl ei, Ippolito, și unchiul, cardinal Giuliano, a dus la izolarea micii ducese, iar odată cu moartea soacrei sale, Vittoria Farnese, cea care își convinsese fiul să se căsătorească cu Livia, pe 13 decembrie 1602 și-a pierdut singurul sprijin. Ajunsă acum la mila soțului ei, tânăra se temea de tot ce putea fi mai rău. Cu toate acestea, atitudinea lui Francesco față de ea s-a schimbat temporar atunci când, în noiembrie 1604, Livia a aflat că este însărcinată, anunțul fiind făcut oficial în ianuarie 1605.
Pe 16 mai 1605, la Palatul Ducal din Pesaro, Livia a născut un fiu, pe Federico Ubaldo della Rovere, iar nașterea acestui mult-așteptat moștenitor masculin a reparat relațiile dintre Livia și Francesco Maria al II-lea pentru o vreme. Curând ducele bătrân și-a pierdut interesul pentru fiul său, lăsându-l sub grija afectuoasă a mamei sale câțiva ani, iar în cele din urmă i-a luat copilul Liviei și l-a trimis la Florența pentru a-și continua educația, în timp ce ea a fost practic închisă în Palatul Casteldurante.
Separată de fiul ei, Livia i-a scris mai multe scrisori, una dintre ele din 19 iunie 1616 numindu-se “mama cea mai iubitoare, care te iubește ca pe propriul ei suflet”. Izolarea față de ambii părinți a avut consecințe nefaste asupra lui Federico Ubaldo, care a devenit un copil cu probleme și mai târziu un adolescent arogant și nesăbuit.
Băiatul s-a căsătorit cu Claudia de Medici în 1621, iar după abdicarea tatălui său tânărul a preluat conducerea Ducatului de Urbino. Sosirea norei sale la curte și nașterea nepoatei Vittoria della Rovere pe 7 februarie 1622 au fost o sursă de mare satisfacție pentru ducesă, care a început să-și petreacă mult timp cu fiul ei și familia acestuia. Cu toate acestea, fericirea Liviei nu a durat mult. Soțul, gelos și suspicios față de bucuria ducesei, i-a ordonat să stea departe de Federico și micuța nepoată.
Federico Ubaldo a murit subit pe 29 iunie 1623, în urma unui atac epileptic și, odată cu moartea sa, destinul Liviei și al Ducatului de Urbino s-au schimbat din nou, pentru că dinastia a rămas fără un moștenitor direct. Tânărul Duce a fost înmormântat la Catedrala Urbino și în octombrie, soția lui, Claudia, și fiica ei, Vittoria, s-au mutat la curtea de Medici, lăsând-o pe Livia devastată de pierderea nepoatei sale iubite și singură cu soțul ei vârstnic și aproape paralizat, care, după moartea fiului lor, și-a asumat încă o dată titlul ducal.
Francesco Maria al II-lea a murit pe 28 aprilie 1631, lăsând-o pe ducesă complet izolată la vârsta de 46 de ani. Soarta Ducatului de Urbino a fost pecetluită și Papa Urban al VIII-lea i-a oferit ca o compensație modestă orașele Rocca Contrada și Corinaldo, la care s-au adăugat mai târziu Gradara și San Lorenzo în Campo, fostele moșii ale tatălui ei. Ea a împiedicată să se apropie de nepoata din Florența, în ciuda bunelor sale relații cu curtea familiei de Medici și a invitațiilor repetate de a locui acolo.
Singura excepție de la izolarea ducesei văduve a fost nunta Vittoriei, care va deveni moștenitoarea tuturor proprietăților familiei Della Rovere, inclusiv a operelor de artă (curtea ducală din Urbino fusese una dintre cele mai prestigioase din Europa, artiști renumiți, cum ar fi Raphael, Piero della Francesca și Titian bucurându-se de patronajul familiei conducătoare) și fondurile Ducatului, cu Ferdinando al II-lea de Medici, Mare Duce de Toscana în 1637.
Livia s-a retras apoi la moșia paternă din orășelul Castelleone di Suasa, în palatul construit acolo de tatăl ei și aici și-a petrecut ultimii ani din viață, murind pe 6 iulie 1641, la vârsta de 55 de ani, fiind înmormântată în mănăstirea Corpus Domini din Pesaro, unde sora ei a fost stareță, conform ultimei dorințe exprimate în testamentul care se păstrează și astăzi în arhivele parohiale din Castelleone.
Proprietară a unor opere artistice impresionante și a averii acumulate de-a lungul anilor de familia ducală, ea și-a numit nepoata, pe Vittoria della Rovere, ca unică moștenitoare. După dispariția nefericitei ducese, cea mai mare parte a patrimoniului artistic al familiei Della Rovere a fost luat din Urbino și transferat la Florența în colecțiile familiei de Medici sau la Roma, în Palatele Papale.

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *