Suzanne Curchod s-a născut în mai 1737 în orășelul Crassier din Elveția și a fost fiica pastorului Louis Antoine Curchod și a Magdalenei d’Albert de Nasse. Familia avea mijloace modeste de trai, dar Suzanne a fost bine educată, mai ales datorită tatălui ei, care a învățat-o să citească și să vorbească fluent în latină și i-a trezit interesul pentru matematică și știință.
În 1757 tânăra l-a întâlnit pe istoricul Edward Gibbon, care s-a îndrăgostit de ea, găsind-o inteligentă, elegantă și manierată. Cei doi au vrut să se căsătorească, dar părinții niciunuia nu au fost de acord, astfel că Gibbon a rupt logodna în 1762. Cam în aceeași perioadă tatăl lui Suzanne a murit, iar ea și mama ei au rămas foarte sărace, singurul mijloc de existență fiind lecțiile particulare pe care fata a început să le dea. După ce a murit și mama ei, a devenit confidenta unei tinere văduve franceze, Madame de Vermenoux, care a luat-o cu ea la Paris în 1764. În acea perioadă, doamna de Vermenoux era curtată de ambițiosul bancher Jacques Necker, dar nu era sigură dacă să se recăsătorească sau nu. După câteva luni, Necker și-a îndreptat atenția spre Suzanne Curchod, iar în 1764 cei doi s-au căsătorit. Cuplul a avut un copil, o fiică pe nume Anne Louise Germaine, viitoarea scriitoare Madame de Staël.
În 1776, soțul lui Suzanne, Jacques Necker, a devenit director general al finanțelor sub regele Ludovic al XVI-lea, poziție pe care a obținut-o deși era de religie protestantă și avea origini elvețiene, dar probabil succesul său politic s-a datorat salonului soției sale, unde cei mai de seamă reprezentanți ai societății pariziene se adunau pentru a discuta despre artă, literatură și politică. Printre vizitatorii obișnuiți se aflau Jean-François Marmontel, Jean-François de La Harpe, Contele de Buffon, Baronul von Grimm, Gabriel Bonnot de Mably, Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre, Antoine Léonard Thomas, Denis Diderot sau Jean le Rond d’Alembert.
Suzanne Curchod a fost foarte interesată de condițiile în care erau îngrijiți bolnavii în sistemul spitalicesc și a observat că nu existau standarde riguroase și pacienții nu erau deloc bine tratați. Condițiile erau nesatisfăcătoare în special din cauza supraaglomerării și a lipsei personalului medical. După ce a vizitat un spital, enciclopedistul francez Denis Diderot l-a descris astfel: “Cel mai mare, mai încăpător, cel mai bogat și cel mai terifiant dintre toate spitalele. Imaginați-vă că într-un pat sunt trei, patru, cinci sau șase bolnavi, cei vii alături de morți sau muribunzi, o mulțime de corpuri bolnave, un spectacolul al suferinței și agoniei oriunde te uiți”.
Oficialii guvernamentali erau informați frecvent de condițiile inumane din spitale, dar lipsea decizia politică și doar când a apărut un puternic curent critic în rândul opiniei publice guvernanții și-au găsit timp să discute despre necesitatea reformării spitalelor. În calitatea sa de ministru al finanțelor, Jacques Necker a fost deosebit de influent în conducerea reformelor asumate de guvern.
Unul dintre primele spitale regionale propuse de oficiali pentru extindere a fost Hospice de Charité, un mic spital amplasat într-o fostă mănăstire. Responsabilitatea pentru reorganizarea acestuia a primit-o Suzanne Necker, iar ea a reușit să transforme spațiul considerat inițial impropriu într-o unitate cu o capacitate de 120 de pacienți. Douăsprezece surori medicale gestionau zi de zi îngrijirea pacienților internați și madame Necker se ocupa să fie respectate toate condițiile de igienă și să nu lipsescă materialele medicale de primă necesitate.
Noul spital a funcționat începând din 1778, primind în special persoane sărace, singura condiție fiind ca aceștia să demonstreze că sunt catolici. John Howard, un reformator britanic care a vizitat spitalul în 1786, spunea că instituția e un exemplu nobil de caritate privată.
Zece ani mai târziu, în 1788, Suzanne a renunțat la conducerea instituției pentru că starea sa de sănătate a început să se deterioreze, suferind de surditate, tuse, febră prelungită și posibil o boală mintală.
După Revoluția franceză finanțistul Jacques Necker și-a pierdut privilegiile ministeriale și anul următor familia a părăsit Parisul și s-a întors în Elveția. Madame Necker avea să moară la castelul Beaulieu din Lausanne în 1794.
