Prințesa Maria Sofia Frederica Dagmar s-a născut pe 26 noiembrie 1847 la Palatul Galben din Copenhaga și a fost fiica prințului Christian de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a prințesei Louise de Hesse-Kassel. Curând după venirea pe lume a fetiței, tatăl ei a devenit moștenitor al tronului Danemarcei datorită drepturilor de succesiune ale soției sale, care era nepoata regelui Christian al VIII-lea.
Cea mai mare parte a vieții, Dagmar a fost cunoscută ca Maria Feodorovna, nume pe care prințesa l-a luat când s-a convertit la ortodoxism, imediat după căsătoria cu viitorul țar Alexandru al III-lea al Rusiei.
În 1864, Nicolae, fiul cel mare al țarului Alexandru al II-lea, “Nixa”, cum i se spunea în familie, se logodise cu frumoasa Dagmar, dar pe 22 aprilie 1865 tânărul a murit de tuberculoză la Nisa, iar ultima lui dorință a fost ca Maria să devină soția fratelui său mai mic. Viitorul țar Alexandru al III-lea, care era născut pe 10 martie 1845 la Sankt Petersburg, nu primise o educație demnă de cea a unui viitor conducător al imperiului, dar, după dispariția prematură a lui Nixa, toate eforturile casei imperiale s-au îndreptat asupra lui. În iunie 1866, în timpul unei vizite la Copenhaga, țareviciul Alexandru i-a cerut mâna prințesei Dagmar.
Tânăra a părăsit Copenhaga pe 1 septembrie 1866 și s-a căsătorit cu logodnicul ei pe 9 noiembrie la Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg. Prioritatea prințesei a fost să învețe limba rusă, pentru că voia să se apropie de poporul pe care începuse să îl îndrăgească, s-a ocupat apoi de opere de binefacere și a fost prea puțin interesată de jocurile politice de la curții imperiale.
În dimineața de 13 martie 1881, țarul Alexandru al II-lea, ajuns la vârsta de 62 de ani, a fost ucis de o bombă în drumul său spre Palatul de Iarnă de la o paradă militară. Alexandru și Maria au fost încoronați la Kremlin doi ani mai târziu, pe 27 mai 1883 și au locuit vreme de 13 ani la Palatul Gatchina.
În 1894, atunci când fiul lor cel mare, viitorul Nicolae al II-lea s-a îndrăgostit și voia să se căsătorească cu prințesa Alix de Hesse-Darmstadt, părinții s-au împotrivit considerând că viitoarea mireasă este isterică și dezechilibrată. După câteva luni, pe 1 noiembrie 1894, țarul Alexandru al III-lea, un bărbat autoritar și alcoolic, a murit la vârsta de 49 de ani, la Livadia, iar Maria a acceptat în cele din urmă să organizeze nunta fiului ei, noul țar Nicolae al II-lea, cu prințesa Alix.
La sfârșitul lui noiembrie 1894, împărăteasa mamă s-a mutat la Palatul Anichkov din Sankt Petersburg, unde a rămas până la începutul Revoluției bolșevice. După începerea mișcărilor revoluționare în Rusia, în martie 1917, Maria a locuit pentru un timp la Kiev, lucrând pentru Crucea Roșie, mai ales pentru că nu avea o relație prea bună cu nora ei.
Când situația a devenit prea periculoasă pentru a rămâne în oraș, a plecat spre Crimeea, unde a stat până în iunie 1918. Aici se afla când i s-a spus că fiul ei, țarul Nicolae al II-lea, țarina și cei cinci copii ai acestora au fost uciși, dar cu toate că informațiile erau cât se poate de reale, a refuzat să le accepte, susținând că este doar un zvon. În jurnalul său, bătrâna împărăteasa a notat: “Sunt sigură că toți sunt în afara Rusiei, iar bolșevicii încearcă să ne ascundă adevărul”.
Dintre cei șase copii ai bătrânei doamne, doar două fete mai erau în viață în acel moment: Marea Ducesă Olga și Marea Ducesă Xenia. Băieții îi muriseră pe rând: mai întâi țareviciul Alexandru Alexandrovici, mort de meningită în 1870, cu o lună înainte să împlinească un an, apoi Marele Duce George Alexandrovici, care a murit brusc pe 9 august 1899, la vârsta de 28 de ani. Tânărul plecase singur cu motocicleta și câteva ore mai târziu, pentru că nu se întorcea, personalul îngrijorat a început să-l caute.
O țărancă îl descoperise pe marginea străzii și femeia l-a sprijinit în brațe până a murit. A urmat moartea Marelui Duce Mihail, pe 12 iunie 1918, executat în suburbiile orașului Perm de șefii locali ai CEKA, iar pe 17 iulie 1918 țarul Nicolae al II-lea a fost asasinat împreună cu întreaga sa familie.
În 1919, la îndemnul reginei văduve Alexandra a Marii Britanii, Maria Feodorovna, însoțită de fiicele ei, Olga și Xenia, de șase câini și un canar, a fugit prin Crimeea, pe Marea Neagră, regele Angliei George al V-lea trimițând nava britanică de război RMS Marlborough pentru a le prelua pe mătușă și pe verișoare. După o scurtă ședere la baza britanică din Malta și mai apoi la Londra, Maria Feodorovna s-a întors în țara natală, Danemarca, și s-a stabilit în apropiere de Copenhaga.
Emigranții ruși o considerau în continuare împărăteasă și adesea îi cereau ajutorul. Delegații Adunării tuturor rușilor, eveniment care a fost organizat în 1921, i-au propus să devină “locum tenens” al tronului Rusiei, adică să îndeplinească temporar rolul de țarină, dar bătrâna doamnă a refuzat spunând: “Nimeni nu l-a văzut mort pe Nicky”.
Marea Ducesă Olga, fiica ei cea mică, cea care știa îndeaproape povestea asasinării familiei imperiale, a vrut, la un moment dat, să îi spună Mariei Feodorovna adevărul fără menajamente. În ultimul moment, însă, a trimis o telegramă pentru a anula întâlnirea cu mama sa, considerând că ar fi prea dificil pentru o femeie bătrână și bolnavă să audă povestea teribilă a morții fiului ei și a copiilor nevinovați care fuseseră uciși de bolșevici în Casa Ipatiev.
Maria Feodorovna a murit pe 13 octombrie 1928 la Hvidore, în casa pe care o împărțise în ultimii ani cu sora sa, regina Alexandra, la vârsta de 80 de ani, ferm convinsă că fiul ei iubit, țarul Nicolae al II-lea, trăiește undeva în Europa, ascuns pentru a nu fi ucis de bolșevici. În 2005, rămășițele sale s-au întors pentru totdeauna la Sankt Petersburg, pentru a fi înmormântate alături de cele ale țarului Alexandru al III-lea.
