Marina Știrbei, prințesa din înaltul cerurilor

Marina Știrbei (Marina Știrbey) s-a născut pe 19 martie 1912 la Viena și a fost fiica prințului George Știrbei și a Elisabetei Băleanu, nepoată a lui George Valentin Bibescu și verișoara lui Constantin Bâzu Cantacuzino.

Tânăra s-a înscris în 1935 la școala de pilotaj „Mircea Cantacuzino”, singura instituție de profil din România care accepta și femei la cursuri. La doar 23 de ani a obținut brevetul de pilot gradul I, cu numărul 93/1935, al șaselea brevet feminin în România.

Marina Știrbei a obținut apoi și brevetul de pilot gr. II și în scurt timp și-a cumpărat propriul avion, un ICAR Universal înmatriculat cu numărul YR-MAI. Vărul ei, Bâzu Cantacuzino, i-a dat primele lecții de zbor acrobatic, iar un an mai târziu a obținut locul I la concursul național aerian, categoria „avioane ușoare de turism”.

În octombrie 1938, prințesa a participat, ca membră a Comitetului Central al Crucii Roșii din România, la manevrele militare regale de la Galați organizate de Forțele Aeriene Regale ale României, alături de Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Thomas, Virginia Duțescu și Irina Burnaia.

În 1939, a efectuat cu avionul ei un raid de documentare de la București la Stockholm, iar la întoarcere a depus un memoriu la Ministerul Aerului prin care solicita înființarea unei escadrile sanitare pentru transportul răniților, cu avioane pilotate de femei.

Escadrila Sanitară a fost înființată pe 25 iunie 1940, iar din formațiune au făcut parte Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Thomas și Virginia Duțescu. În perioada celui ce-al Doilea Război Mondial, Marina Știrbei a înființat la conacul familiei sale de la Dărmănești un mic spital pentru îngrijirea soldaților răniți aduși de pe front.

Revista Realitatea ilustrată din septembrie 1941 scria despre această decizie a prințesei: “De când s-a înrolat în rândurile slujitorilor aripilor româneşti, principesa Marina n-a încetat o clipă să lucreze pentru propăşirea aviaţiei. Dacă n-am aminti decât organizarea Aviaţiei Sanitare, care i se datoreşte şi care s-a dovedit astăzi de-o mare importanţă şi credem că ar fi destul.

Dar Marina Ştirbei a crezut acum că este mai mult decât o datorie să dăruim Patriei tot ce avem, fără nici o precupeţire. Din prima clipă a războiului, aviatoarea Marina Ştirbei a fost prezentă la această datorie, gata de orice sacrificiu.

Spiritul de jertfă de care au dat dovadă, în cursul zbuciumatei noastre istorii, doamnele şi domniţele din neamul său, trăieşte în această amazoană modernă, pe care, suntem siguri, de multe ori, străbunele din vechi portrete o vor fi privit cu mirare cum se pierde în văzduh, purtată de diavoleşti aripi. Dar bătrânele tradiţii voievodale şi strămoşeşti temerara aviatoare nu le-a uitat. Şi asemenea înaintaşelor sale care în momente de primejdie nu mai aveau decât un gând: să fie de folos ţării, şi-a schimbat şi ea casca de aviatoare cu vălul alb ca să vegheze la căpătâiul camarazilor loviţi in luptă, socotind că aşa este de mai mare folos patriei.

Un mare sprijin aviatoarea a găsit în mama sa, principesa Elisabeta G. Ştirbei — care a înţeles mărinimosul gând al fiicei sale — şi i-a pus la dispoziţie castelul şi o parte din cheltuelile pentru întreţinerea spitalului.

Astfel, datorită acestor două românce la care dragostea de neam a atins cele mai înalte culmi, o parte din eroii aripilor româneşti, căzuţi pe câmpul de luptă, vor găsi, în castelul de la Dărmăneşti, în tot timpul războiului, pe rând, o caldă ospitalitate şi îngrijirile de care au nevoie.

Şi credem că aviatoarea care şi-a schimbat uniforma albastră, pe care atât de mult a îndrăgit-o, cu uniforma albă a armatei salvării, nu se va supăra pe noi că am scris aici ceea ce știm bine că n-ar fi voit. Dar nu este simplă indiscreție gazetărească. Am găsit de datoria noastră să însemnăm aici această frumoasă faptă, ca să rămână dovadă de vrednicia şi dragostea de neam a româncelor din anul 1941”.

Palatul Știrbei-Dărmănești de lângă Bacău a fost transformat, după venirea comuniștilor la putere, mai întâi în sanatoriu TBC, apoi în tabără școlară.

Curajoasa aviatoare s-a căsătorit în 1942 la Palatul Mogoșoaia cu mai tânărul avocat Constantin Basarab Brâcoveanu, fiul din cea de-a doua căsătorie al prinţului Mihai Constantin Bibescu-Basarab-Brâncoveanu, nașii cuplului fiind Martha Bibescu și George Matei Cantacuzino.

În 1948, soțul Marinei a fost arestat, avionul ICAR și toate celelalte bunuri ale familiei au fost confiscate de autoritățile comuniste, iar doamna Știrbei și cei doi băieți ai săi, Constantin și Mihai, au fost nevoiți să trăiască din vânzarea celor câtorva lucruri pe care reușiseră să le salveze.

În 1964, cu puțin timp înainte ca soțul său să fie grațiat, Marina a reușit să plece din România împreună cu fiii săi, primind sprijinul Marthei Bibescu, care a făcut presiuni asupra diplomaților de la Paris pentru ca mica familie să obțină pașapoarte. După eliberarea de la Jilava, Constantin Basarab Brâcoveanu și-a urmat familia în Anglia și a fost o vreme angajat al secției române a postului de radio BBC Londra. Mai târziu cuplul Știrbei – Brâncoveanu s-a mutat definitiv în Franța, la Bouloc. Aici a murit în 1983 avocatul Constantin Brâncoveanu, iar soția sa, marea aviatoare Marina Știrbei, a încetat din viață tot aici, la vârsta de 89 de ani, pe 15 iulie 2001.

Un extras din revista Ilustrațiunea română din 1939 ne oferă un tablou al performanțelor doamnei Știrbei:

“Pentru prima oară, la manevrele regale din toamna trecută, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredințându-li-se diverse misiuni pe care le-au dus la capăt cu deosebit succes. Conform noii legi pentru mobilizarea femeilor în caz de război, doamnele Marina Stirbei, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Dutescu și Nadia Russo au fost concentrate, odată cu camarazii lor bărbați.

Marina Stirbei a condus un avion militar și a lăsat o deosebită impresie în rândurile aviatorilor militari, pentru râvna deosebită ce a pus-o pentru a-și executa la termen fix toate misiunile încredințate.

În fiecare zi și uneori la ore înaintate din noapte, conducea avionul cu medici, cu răniti, cu medicamente de urgență. Niciodată obosită, totdeauna gata să se ofere pentru cele mai grele și obositoare misiuni, Marina Știrbei a cucerit admirația tuturor camarazilor bărbați.

Se crease pe aerodromul din Galati, unde își avea Marina Știrbei baza avionului domniei sale sanitar, o stare de emulație printre aviatori, care a reușit să dea cel mai înalt randament, unitatea de acolo primind laudele tuturor șefilor ierarhici.

Vă asigur, nu e lucru ușor lucru să stai zilnic 10-12 ore înțepenit la volanul mașinei de zburat, cu atenția încordată din pricina răspunderii atâtor vieți care depind numai de precizia reflexelor tale nervoase. În ceață, pe furtună, avionul sanitar al Marinei Știrbei decola cu regularitate, pornind indiferent de vreme să transporte medici, medicamente, aparatele medicale, acolo unde se anunțase că e nevoie de ajutorul lor.

Împărțite în cele două partide, roșie și albastră, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Duțescu și Nadia Russo au condus avioanele de recunoaștere, concurând cu camarazii lor în acumularea orelor de zbor. În timpul manevrelor, cele patru aviatoare au ținut să-și cucerească stima tuturor colegilor de pe aeroporturile militare.

Comandorul Argeșanu, care a avut sub comanda sa pe curajoasele noastre aviatoare, nu a avut decât cuvinte de laudă pentru abnegația de care au dat dovadă în tot timpul manevrelor, executând cu conștiinciozitate toate ordinele primite.

De altfel, aviatoarele care au luat parte la manevre sunt ași ai aviației românești. Toate au dat de mult dovada chemării ce au pentru aviație.

Marina Știrbei, prin numeroasele sale raiduri, prin recordurile stabilite a căpătat de mult o glorie binemeritată. Irina Burnaia, care, pe lângă pasiunea pentru aviație, mai are pe aceea a barei, fiind o foarte talentată avocată, a făcut mai multe raiduri de mare răsunet. Acela executat deasupra Africii i-a atras o celebritate notorie, ca una din cele mai bune aviatoare românce.

Se pare că acum Irina Burnaia pregătește pentru primăvara anului 1939 un nou raid de mare anvergură, care va duce gloria aripilor românești până la celălalt capăt al lumii.

Virginia Duțescu este prima instructoare de zbor din România. Examenul acesta greu l-a cucerit prin calitățile domniei sale de aviatoare. Cunoștintele domniei sale tehnice și pedagogice îi vor da posibilitatea să promoveze noi serii de piloți de care, în treacăt fie zis, avem atâta nevoie!

Doamna Duțescu a cucerit cu greu acest grad, dar, prin perseverenta sa metodă de lucru personală suntem siguri că va dovedi, chiar și celor puțini cari au mai rămas ostili femeilor în aviație, că e binevenită colaborarea femeilor pentru propășirea aviației.

Marioara Drăgescu, în numeroasele meetinguri din tară, ne-a arătat toată gama virtuozității domniei sale de remarcabilă aviatoare. Publicul nostru a asistat, cu inima strânsă de emoții, la evoluțiile îndrăznețe cu micul avion alb, care se mișca grațios și capricios pe întinsul albastru al cerului și aplauzele sincere răsunau pe câmpul meetingurilor de câte ori publicul o vedea pe tânăra aviatoare descinzând teafără după toate îndrăznețele sale acrobații.

Nadia Russo este poate cea mai tânără dintre aviatoarele noastre. Abia ieri parcă am asistat la examenul domniei sale de pilot, când a cucerit felicitările sincere ale unui juriu compus din “vechi lupi de aer”, greu de emoționat.

Astăzi, după o carieră rapidă, Nadia Russo contează în prima linie a aviatoarelor noastre și siguranța ei la bordul avionului a fost remarcată de șefii ierarhici în ultimele manevre.

Decise să ajungă cu orice preț la ținta propusă, energice, pline de o voință îndărătnică și de o perseverență demnă de remarcat, aviatoarele noastre au reușit, după o muncă tenace, să-și afirme puternica lor personalitate.

Ultimele manevre, în care pentru prima oară cele cinci aviatoare au fost concentrate, a fost un examen decisiv pentru cariera lor. Un examen, însă, pe care l-au trecut “summum cum laudae”.

Surse:

Ilustrațiunea română, februarie 1939

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Vasile Firoiu, Amazoanele Cerului, 1980